Din dezamăgirile zilnice, românii nu au învăţat cum să voteze, ci doar cum să se târască în viaţă, de la o zi la alta. Un plumb invizibil pare să fie legat de mâinile alegătorilor noştri, un plumb care îi împiedică să direcţioneze ştampila de vot în alte sensuri decât cele marcate de “nimicul istoriei”.
Marea masă de români a ajuns să nu mai “stânjenească” deloc istoria politică post-revoluţionară, degenerată congenital, dar tonică prin ceea ce înseamnă elanul cu care sunt prădate bogăţiile acestei ţări.
Dacă ar fi capabil cineva să facă un bilanţ al speranţelor de mântuire pe care acest popor le-a “îngropat” în numeroasele episoade de vot post-revoluţionare, am putea constata că, până şi “statistic”, suntem iremediabil tractaţi către un destin ce se bucură doar de aplauzele adepţilor noii orânduiri mondiale.
Degenerarea progresivă a unui neam se face astăzi cu mijloace dintre cele mai sofisticate. Cu toate acestea, principalul vector de infestare rămâne încolonarea întregului popor în faţa urnelor de vot, şi intoxicarea acestuia cu impresia că acţiunea lui contează de o manieră semnificativă.
Legitimizarea decepţiei acestui popor are loc aşadar prin vot, în “doze” ce vizează o treptată, dar sigură, epuizare a conştiinţei naţionale.
Votul din noiembrie 2014 va fi, cel mai probabil, doar o nouă etapă de mare traumă pentru poporul român, absolut necesară pentru continuarea cutremurătorului marş în care am fost înscrişi, un marş ce are ca destinaţie doar hotarele invizibilei sârme ghimpate ale globalizării.
Să sperăm, totuşi, că – printr-o “minune populară” – alegerile care urmează vor deveni un mod de a da pondere unui viitor mai bine controlat şi marcat de o firească reaşezare a priorităţilor acestui neam, încă nedesprins de o realitate politică ce pare să-i înfrângă adevăratul destin.