Ca urmare a infuziei de capital, începută cu ani în urmă, în valoare de 1.200 de miliarde de euro realizată de BCE, economia europeană pare a fi depășit perioada dificilă de criză, însă, în realitate, o mare parte a Europei se confruntă cu o problemă mai puțin vizibilă, dar deosebit de gravă. Este vorba în special despre țările de pe flancul sudic, precum Grecia, Italia, Spania sau Portugalia, care sunt teribil de îndatorate, însă nici Marea Britanie sau Franța nu stau foarte bine la acest capitol.
Având în vedere ultra-îndatorarea acestor state și riscurile specifice acesteia, ne putem explica refuzul consecvent al Germaniei în privința emiterii unor eurobonduri, obligațiuni europene. Astfel de instrumente de credit ar fi generat un cost suplimentar pentru împrumuturile statului german, pentru că aceste eurobonduri luau în calcul și riscurile la care sunt expuse alte țări membre. În schimb, în prezent, Germania se împrumută prin emiterea de obligațiuni cu randament negativ, ceea ce înseamnă că în loc să plătească dobânzi pentru împrumuturile contractate, statul german primește bani de la investitorii care vor să își păstreze în siguranță lichiditățile, și asta datorită stabilității și performanței economiei. Astfel, în Germania a apărut o acumulare însemnată de capital, care se suprapune peste excedentul comercial de 250 de miliarde de euro înregistrat în 2016.
Am fost recent la Berlin și am văzut modul prudent și echilibrat în care acționează Germania. Având în vedere lichiditățile pe care le dețin și expansiunea economiei, germanii sunt cel mai puțin expuși riscurilor unei viitoare crize, excluzând riscul de contagiune și efectele contractării cererii de pe piețele intrate în recesiune. Baza economiei germane o constituie producția de mașini și de bunuri de larg consum de înaltă calitate, fără a avea însă proiecte mari și costisitoare de infrastructură. Produsele germane, recunoscute ca fiind foarte competitive, au contribuit la aceste excedent comercial asta și datorită consumului și politicilor bugetare și financiare ale statelor din Sudul Europei.
Cred că următoarea criză majoră va fi una a datoriilor suverane, pentru că în momentul în care anumite sectoare ale economiei vor cădea, influențate inevitabil de cauze externe, se va reduce semnificativ fluxul încasărilor bugetare, care și în prezent este scăzut, la limita acoperirii cheltuielilor publice, cu deficite greu de stăpânit. Riscul acestui recul poate apărea în fie din cauza politicilor protecționiste, fie din cauza și a potențialelor conflicte internaționale latente, care pot reprezenta lovitura de grație dată schimburilor comerciale. Astfel, unele state vor ajunge în imposibilitatea de a mai plăti salarii sau pensii, pentru că economiile realizate din stoparea cheltuielilor cu proiectele de investiții publice nu vor fi suficiente pentru a echilibra bugetele și vor avea efecte cumulative. Nu doar în România, ci aproape în întreaga Europă au apărut politici populiste, expansioniste, de majorare a cheltuielilor cu salariile bugetarilor sau cu pensiile. Din cauza unor astfel de măsuri, riscante și nesustenabile, am putea asista la imposibilitatea unor state de a mai plăti drepturile angajaților și pensionarilor.
În această perspectivă, pentru cvasi-totalitatea țărilor europene, puternic îndatorate, politica de relaxare cantitativă, de tipărire de monedă, nu va mai fi o soluție. Aceste state vor avea o problemă reală pentru soluționarea căreia vor fi nevoite să vândă active pentru a obține lichidități, veniturile necesare acoperirii cheltuielilor bugetare. Guvernele vor fi presate să concesioneze sau să vândă chiar active cu caracter de monopol, precum căile ferate, transportul urban, infrastructura aeroportuară sau autostrăzile. Cine va achiziționa, investi și apoi va încasa taxele de concesiune pentru aceste active? Cei care au bani, cei care au acumulat, cei care dispun de lichidități care să le permit să dobândească aceste active valoroase aparținând unor state aflate în dificultate – celebra expresie “no distress asset, distress owner”. Să dăm ca exemplu ipotetic căile ferate din România, aflate într-o stare deplorabilă. Deși infrastructura are nevoie de investiții uriașe, după ce aceasta va fi modernizată din fondurile acumulate în această perioadă fastă (pentru unii), cel care o va concesiona va avea monopol și câștiguri semnificative pe întreaga durată a contractului. Totuși, din fericire, noi nu suntem încă foarte îndatorați, deși urmăm cu pași repezi acest drum, prin politicile macroeconomice nesustenabile. Acest pericol, de a pierde activele valoroase, este mult mai pregnant în Grecia, Italia, Portugalia sau alte țări cu datorii publice extrem de mari, care depășesc semnificativ nivelul PIB-ului.