Vocaţia dăinuirii în antreprenoriat ţine de fibrele de rezistenţă ale unei culturi antreprenoriale dezvoltate în timp, de-a lungul mai multor generaţii.
Prinsă “cu garda jos”, România anilor 1990 a reprezentat terenul propice de manifestare a primei generaţii de antreprenori post-comunişti, o generaţie mânată deopotrivă de “curiozităţi mercantile” şi de dorinţa de a valoriza “eclipsa” reglementară şi legislativă care se instalase brusc în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Pe fondul unor incoerenţe repetate ale clasei politice post-revoluţionare, rămase până astăzi “insondabile” pentru muritorii de rând, defectele inerente ale perioadei de “antreprenoriat sălbatic” a anilor 1990 s-au transformat în degenerări continue, care au amprentat genetic frageda cultură antreprenorială de tip democratic, aflată în formare.
Generaţia următoare de antreprenori români a fost cea a “robilor” noii culturi antreprenoriale importate din occident. Această cultură, programată nativ să păcălească pe cei cu prea mare seninătate sufletească, a început un atac furibund, de o agresivitate extraordinară, asupra esenţelor antreprenoriale româneşti, de tip transistoric (vezi distrugerea marilor fabrici româneşti exportatoare de bunuri cu grad ridicat de complexitate), inducând până şi iniţiatorilor lor reflexul de a nu se mai regăsi în ele.
În acest fel, ne-am transformat dintr-un neam cu o cultură antreprenorială “voievodală”, într-un neam cu o cultură antreprenorială importată şi construită pe principii de “sclavagism modern”, unde“în deplin confort”, popoarele se “topesc” în pasta omogenă a pieţelor de consum.
Izbucniri antreprenoriale de conjunctură, ce pot intra în categoria aceluiaşi gen de oportunism parazitat, au fost şi numeroasele iniţiative de afaceri de tip lohn, care de asemenea au marcat peisajul antreprenorial românesc de după Revoluţie.
Într-o formă modernă de tragică adaptare, generaţia următoare de antreprenori români a atins “performanţe” nebănuite pentru “genetica antreprenorială”.
Fondul fertil în materia credinţelor ancestrale româneşti, a permis “antreprenorilor dacici”, întotdeauna pregatiti pentru moarte (“ad mortem paratissimi”) să patenteze formule nemaintâlnite până acum de trecere în stare de “comă indusă” (a se citi insolvenţă) sau chiar în stare de “moarte prin eutanasiere” (a se citi faliment).
Bieţii bancheri străini, veniţi în România ca pe un tărâm al făgăduinţei, unde veniturile din dobânzile aferente creditelor disbursate creşteau ca Făt-Frumos, au avut parte de un adevărat “şoc profesional”, nevoiţi fiind (brusc) să se confrunte cu “ingeniozitatea de criză” a antreprenorilor români.
Mutaţiile genetice antreprenoriale, apărute odată cu criza, au afectat profund conştiinţa antreprenorială românească transistorică, permiţând apariţia unor iniţiative de afaceri degradate, tributare ignoranţei vestice şi indiferenţei sociale aduse la extrem.
Astfel, dacă nu ne vom redescoperi curând “dimensiunea voievodală” (Dan Puric) a culturii noastre antreprenoriale, ne vom adânci iremediabil în condiţia inferioară ce ne bântuie cu pretenţii de blestem, aceea de “paşalâc economic” a unor imperii construite pe resortul material al corupţiei şi al oportunismului veşnic parazitat.