Trebuie să încep acest editorial cu un truism: pentru cei mai mulţi dintre români, Catalonia nu există. Aşa cum toţi cetăţenii iugoslavi de odinioară erau, pentru români, ”sârbi”, iar toţi cei care veneau cu paşaport sovietic erau ”ruşi”, tot aşa, la nivelul percepţiei publice, toţi locuitorii Spaniei de azi sunt spanioli. Cred că cea mai importantă referire la Catalonia din literatura română este reprezentantă de romanele în care este pomenit numele armăsarului lui Ştefan cel Mare, Catalan. Însă acest lucru nu înseamnă că pe radarul mental al românilor Catalonia nu poate să apară.
De asemenea, trebuie să mai spun că, pentru mine, Barcelona este cel mai frumos oraş din lume, iar unul dintre cele mai frumoase romane este ”Catedrala Mării”. Cei care l-au citit pot să înţeleagă din îndârjirea cetăţenilor Barcelonei, care au decis în Evul Mediu să îşi ridice propria lor biserică în ciuda tuturor greutăţilor, că există toate motivele pentru a-i considera pe catalani un popor aparte, greu de supus. Iubesc Catalonia, însă cred că tărie că viitorul Cataloniei este în interiorul Spaniei, nu ca stat independent. Mai multă autonomie pentru Catalonia este necesară, la fel ca şi acordarea unui nou statut pentru limba catalană, precum şi pentru celalte simboluri naţionale ale catalanilor. Unul dintre prietenii mei remarca, just, că trebuie să fii idiot ca să lupţi pentru independenţă doar ca să cedezi apoi suveranitatea Uniunii Europene.
Ceea ce s-a întâmplat în Catalonia ne priveşte pe noi toţi. Nu doar pentru că sute de mii de români trăiesc în Catalonia şi în Comunitatea Valenciană, care s-ar putea molipsi rapid de febra independentismului. Ne priveşte şi pentru că putem desluşi câteva lecţii şi pentru Transilvania. Un scenariu de tip ”referendum pentru independenţă în Catalonia” poate deveni rapid un ”referendum pentru autonomie” în Ţinutul Secuiesc. Iată care cred că sunt lecţiile pe care trebuie să le învăţăm cu toţii.
1. Libertatea rămâne un ideal nobil şi vor fi mereu oameni care vor fi gata să plătească preţul pentru a avea ceea ce ei consideră a fi libertate. Aşa cum au fost milioane de oameni care au sfidat Madridul şi au mers la vot în Catalonia, tot aşa se vor găsi, dacă vor avea prilejul, şi sute de mii de secui care vor sfida Bucureştiul. Desigur, vor fi alte sute de mii de români care se pot ridica împotriva secuilor, iar lucrurile o pot lua pe o pantă periculoasă pentru noi toţi. Acest prilej nu trebuie să apară, pentru că autorităţile centrale trebuie să aibă un respect mai mare faţă de identităţile regionale, faţă de patriotismul local şi faţă de simbolurile comunitare. Şi aici mă refer atât la Moldova, cât şi la Dobrogea şi la Ţinutul Secuiesc. Aşadar, prima lecţie este cea a LIBERTĂŢII.
2. Este necesar un nou aranjament constituţional în Spania. Şi, probabil, şi în România. În Spania, prim-ministrul Rajoy ar trebui să demisioneze şi să predea puterea unui lider al partidului său capabil să gândească viitorul Spaniei dincolo de bastoanele poliţiei. Dacă ar fi să dau un sfat Regelui Spaniei, l-aş sfătui să desemneze prim-ministru un politician catalan sau basc, dar care să fie loial Spaniei. Guvernul de la Madrid trebuie să ofere limbii catalane şi simbolurilor naţionale un nou statut. Desigur, limba catalană nu este atât de răspândită ca şi castiliana, vorbită de majoritatea locuitorilor de pe două continente, America de Sud şi America Centrală. Însă limba catalană are mai mulţi vorbitori decât slovena şi tot atât de mulţi precum croata. La fel, în România, autorităţile centrale trebuie să exploreze noi modalităţi pentru a pune în valoare limbile minorităţilor naţionale şi simbolurile lor. Bineînţeles, mă refer aici în primul rând la limba maghiară şi la drapelul Ţinutului Secuiesc. Maghiarii din România se confruntă cu o frustrare în creştere. În primul rând, realitatea demografică arată că populaţia maghiară descreşte mai repede decât populaţia românească, iar maghiarii ardeleni au pierdut o serie de oraşe pe care le considerau (de multe ori în mod eronat) drept bastioane ale maghiarismului. Maghiarii nu mai sunt majoritari nici măcar în Târgu-Mureş, Oradea sau Satu Mare şi sunt şanse mici ca vreodată în viitoarele sute de ani să mai redevină majoritari în Cluj. Aceste pierderi sunt resimţite dureros de maghiarii ardeleni, iar mulţi dintre ei cred că, în plan simbolic, pot fi compensate printr-o afirmare mai puternică a identităţii lor particulare. Sincer, îi înţeleg perfect, pentru că mă gândesc la cazul românilor din Cernăuţi. Însă este foarte important ca această reafirmare a identităţii să nu aibă caracter agresiv, să nu se producă împotriva românilor. Simbolurile româneşti şi cele maghiare pot să coexiste; românii trebuie să înţeleagă faptul că secuii au dreptul să îşi arboreze drapelul secuiesc, însă şi secuii trebuie să înţelegă faptul că acolo unde există drapele secuieşti trebuie să fluture şi drapelul românesc. Nu e nici o problemă dacă secuii arborează şi tricolorul maghiar, însă drapelul românesc şi cel al Uniunii Europene trebuie să fie şi ele prezente. Este o formă de respect minimal şi un semn al normalităţii. De aceea, cea de-a doua lecţie este cea a RESPECTULUI.
3. Uniunea Europeană este o structură în permanentă evoluţie. Ceea ce a început drept o comunitate a cărbunelui şi oţelului are astăzi trăsăturile unei confederaţii tot mai solide, care se îndreaptă spre un sistem federal. Însă această transformare nu trebuie să ocolească identităţile substatale. Poate că este nevoie de o politică europeană care să încurajeze afirmarea regiunilor, nu în detrimentul statelor, ci ca actori importanţi. Nu văd de ce Lituania, cu trei milioane de locuitori, ar avea un statut mai important decât regiunea spaniolă Catalonia, cu cinci milioane de locuitori. Poate că o soluţie ar fi reforma Parlamentului European, în aşa fel încât să devină bicameral. Camera Deputaţilor Europeni ar putea reprezenta populaţia Uniunii Europene, iar Senatul ar putea reprezenta regiunile. Desigur, în acest caz, trebuie aplicate cu stricteţe recomandările europene, care precizează clar că o regiune trebuie să aibă minim 800.000 de locuitori. În acest caz, bineînţeles, în România ar dispărea judeţele. Un Senat European care să reprezinte regiunile nu ar dăuna reprezentării statale. Statele membre ale Uniunii vor fi reprezentate în Comisia Europeană şi în Consiliul European. Statele nu vor pierde nimic, însă regiunile vor câştiga. Sistemul ar fi mai complicat decât cel din Statele Unite ale Americii, însă cred că ar funcţiona. Nu ar fi un aranjament definitiv, pentru că şi Uniunea Europeană este un sistem în plină evoluţie. De aceea, cea de-a treia lecţie este cea a REFORMELOR.
4. Românii vor serba, peste câteva săptămâni, intrarea în anul Centenarului. Însă cei 100 de ani care au trecut de la Marea Unire trebuie să fie mai degrabă un prilej de a reflecta la nerealizările noastre. Este trist că Basarabia are o existenţă statală separată şi că mulţi dintre românii basarabeni sunt fascinaţi de Rusia mai degrabă decât să dorească reunirea cu România. Este o ruşine faptul că nu avem o autostradă Bucureşti – Iaşi şi una Bucureşti – Cluj. Este nedrept faptul că Centenarul va însemna şi 50 de ani de sistem administrativ-teritorial ceauşist, adică cinci decenii de incapacitate de a furniza cetăţenilor români un sistem administrativ mai performant decât actualele judeţe. Aceste motive nu ar trebui să ne lase să serbăm Centenarul într-un mod în care triumfalismul gol se îmbină cu naţionalismul găunos. Centeranul nu trebuie să fie un prilej pentru ca unii, fără nici un fel de merit, să îi umilească pe maghiari. În plus, trebuie să ţinem seama că tot anul viitor se vor împlini 170 de ani de la Revoluţia din 1848. Atunci, şi maghiarii, şi românii au luptat pentru libertate şi democraţie. Din păcate, cu toate eforturile lui Nicolae Bălcescu, în Transilvania, au luptat unii împotriva altora. De aceea, cei 170 de ani care s-au scurs din 1848 ar trebui să ne îndemne să reflectăm la faptul că împăcarea este mai utilă decât un conflict prelungit la nesfârşit. Vedem acest lucru şi din cele întâmplate în Catalonia, unde s-au redeschis vechile răni ale războiului civil. De aceea, cea de-a patra lecţie este cea a RECONCILIERII.
5. Spania fără Catalonia va fi mult mai slabă, iar Catalonia fără Spania va fi o cantitate neglijabilă. La fel, maghiarii şi românii trebuie să înţeleagă faptul că, în lumea de azi, sunt mult mai multe interesele lor comune decât ceea ce îi desparte. Cele două părţi ar trebui să colaboreze în ceea ce înseamnă reforma Uniunii Europene, pentru a se trezi din nou că sunt lăsate pe dinafară. Ar trebui să colaboreze în probleme precum migraţia sau salariile mult mai mici pe care pe care le primesc est-europenii în comparaţia cu cei din Vest. Altfel, separat, vor fi uşor de amăgit. De aceea, cea de-a cincea lecţie este cea a SOLIDARITĂŢII.
AUTOR: CLAUDIU PADUREAN, editorialist ClujToday.ro
Acest articol a fost scris pentru Trustul Clujean de Presă, care include site-urile BuzzNews.ro, ClujulCultural.ro, Welcome2Cluj.com, ClujToday.ro, TransylvaniaToday.ro, SportinCluj.ro, ClujInsider.ro și UNESCOinRomania.ro.