”Copiii trebuie văzuți și nu auziți”, asta li se spunea bunicilor noștri pe vremea când erau copii. În schimb, istoricul medievist află că, în evul mediu, copiii, și în special cei foarte tineri, nu doar că erau rareori auziți, dar nu erau nici văzuți. Pe atunci, copilăria nu era acel paradis după care toți tânjesc când sunt adulți.
Din păcate pentru istorici, majoritatea surselor medievale vorbesc doar despre capul de familie, nu și despre ceilalți membri, iar cap de familie era întotdeauna un adult și aproape întotdeauna un bărbat. Nu avem decât foarte puține jurnale, scrisori sau materiale autobiografice care să ne dea detalii despre copilăria omului medieval.
Perspectiva generală este următoarea: copiii se nășteau într-o lume ostilă sau cel puțin nepăsătoare. Multe fetițe erau abandonate la naștere deoarece erau o povară pentru părinții lor. Copiii erau lăsați nesupravegheați pentru multe ore în șir.
Până la vârsta de cinci ani, copilul era tratat mai degrabă cu indiferență deoarece rata crescută a mortalității infantile făcuse ca părinții să se obișnuiască să nu se implice emoțional prea mult. Copiii erau deseori bătuți.
Începând cu vârsta de șapte ani, copiii puteau fi trimiși să muncească. De multe ori se întâmpla ca fetițele care munceau să fie tratate prost sau abuzate sexual de stăpânul casei în care munceau.
La 12 ani, fata era deja la vârsta măritișului. Căsătoria era o simplă tranzacție, fata fiind trimisă în casa soțului după un schimb financiar. Fetele treceau de la ceea ce era de obicei o copilărie lipsită de afecțiune și de joacă la rolul de soție și mamă deși nu ajunsese încă nici la adolescență.
DETALII pe historia.ro