Criză a la Cluj

Dacă cineva va filma apocalipsa economică a lumii, vorba vechilor caţavenci, apăi ăia trebuie să fie musai clujenii. Trăim parcă şi acum, ca în 2008, sub un uriaş clopot de sticlă: nu auzim şi nu vedem nimic, deşi marile economii ale lumii se clatină ameninţător.Inaugurăm stadioane de 45 de milioane de euro, cântăm cu Scorpions și Smokie, agitând pe „Wind of Change” câte un iPhone de 600 de euro în locul clasicelor brichete, întregul oraș e un șantier iar firmele alese pe sprânceană dau salarii “la tot poporul”.Speculanții, nostalgici, tocmai ce-au mai piperat nițel prețurile la imobiliare. Bolnavi de dorința unor câștiguri facile, mulți cer încă peste 1.000 de euro pe mp de apartament, iar la terenuri virane prețurile prin cartierele mărginașe bat încă suta de euro pe metru pătrat, deși băncile dau oameni afară iar unele sunt de-a dreptul naționalizate (Dexia din Belgia sau Proton Bank, Grecia).La orice oră din zi, în mall-urile din Cluj e puzderie de lume, prin cafenele, la taclale, în fum gros de țigare, sau prin supermarket, cu cărucioarele stând să se rupă, nu alta, sub greutatea cumpărăturilor și a pohtelor dezlănțuite.Ştirea “Nokia închide fabrica de la Jucu” devine neesenţială de-a doua zi, iar veselia generală acoperă glasul plângăcios al mogulilor care nu mai reuşesc să vândă maşini. Autoritățile se lansează în noi proiecte, convinse fiind că sursele de finanțare nu vor seca.A plăti 80 de dolari pe niște bascheți amărâți, făcuți din pânză și cauciuc, doar pentru că marca e de bonton, pare o prostie uriaşă de care ar râde cu lacrimi orice cioban purtător de cizme de cauciuc cu obiele. Ca să nu mai zicem de hainele „de firmă” croite parcă din materiale smulse de pe canapele, pentru care vânzătorii cer şi 300 de dolari. Dar toate astea au trecere, altfel niciun zălud nu le-ar deșerta pe raftturi.Astăzi, parcă aproape nimeni nu mai merge cu sandwich la serviciu și parcă nimeni nu mai gătește acasă. Aceste preocupări au fost externalizate. Le-a preluat zona fast food din mall sau din centru, unde un blid de mâncare chinezească e 7 dolari, iar o porție modestă de mâncare tradițională, 10 dolari. Nu demult, un român trăia cu banii ăștia o săptămână întreagă.Circulația pe străzile din Cluj e paralizată de o puzderie de mașini. Mulți au poate o rezistență la frustrare extrem de scăzută şi dau banii de mâncare pe benzină doar pentru a nu se amesteca prin mulțimea care circulă pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Alţii, pur şi simplu îşi permit. Daciile au devenit o raritate. Văd câte un cocalar la volanul unui Audi Q7 și mă întreb pe unde s-au mai dat jafuri în ultima vreme. Îmi amintesc pe urmă de tot felul de lucrări publice – autostrăzi, centuri…Cu tătici căruțași, să nu ne mire că mulți dintre acești băieţi “deştepţi” scuipă pe geam, emit onomatopee de junglă sau ucid pe zebră.Sunt nostalgic…Prin anii 80-90, campanii de colectare a deșeurilor electrice și electronice ar fi fost imposibile din simplul motiv că oamenii nu aruncau nimic cu ochii închiși. Acum, sandwich maker-urile, mașinile de spălat, frigiderele, LCD-urile care se strică dispar la container fără să fi făcut cincinalul, chiar dacă ar putea fi reparate. Unele sunt aruncate din pur snobism, doar pentru că au apărut variantele lor updatate.Priviți în propriul frigider. Veți vedea o grămadă de ambalaje reciclabile care vor ajunge la gunoi de-a valma, fără ca materialele să mai poată fi recuperate. Un sfert din mâncare o veți arunca pentru că v-ați creat un reflex consumist: intrați hipnotizat la supermarket, umplând coșul cu lucruri de care nu aveți cu adevărat nevoie.Vă rog să remarcați că nu mai cumpărăm prea multe lucruri românești. Motivul e simplu și arhicunoscut: nu mai producem nimic, am cedat munca chinezilor și occidentalilor. Le împrumutăm banii pentru a le cumpăra mai apoi produsele. Noi am ales să trăim din speculă, servicii, povești și, mai ales, credite.Suntem proprietari pe credite, într-o lume care încurajează egalitarismul pe împrumut. E o stare împotriva naturii, o negare a inegalităților dintre oameni, pe care darwinismul social o explică cel mai bine. Într-o lume reală, nu toată lumea își poate permite casă sau mașină. E o iluzie. Pentru asta, îți trebuie o solidă cultură a banilor. E ușor să împrumuți, să îți faci datorii, dar e greu să restitui. Cu toate astea, cine nu are dreptul la „fericire”?A venit vremea ca lumea să se întrebe dacă toate aceste lucruri mai pot continua. Economiști de prestigiu avertizează că “lumea se va confrunta cu cea mai gravă criză economic din anii 1930 încoace sau poate chiar mai mare decât Marea Depresiune” (guvernatorul băncii Angliei, Mervyn King) şi că e posibil ca toate aceste frământări să se încheie într-un război mondial (Austan Goolsbee, fostul consultant economic al lui Barak Obama).De vină sunt datoriile suverane ale statelor, despre care tot auzim în ultima vreme. Acest lucru înseamnă că ţările au cheltuit mai multe resurse decât au produs, după cum şi noi, ca persoane, am cheltuit în avans, pentru următorii 5, 10 sau 30 de ani, luând credite. Unii cred că cei care nu pot achita nota de plată ar trebui să fie declaraţi falimentari, indiferent că vorbim de state, oraşe sau persoane. Alţii preferă reeşalonările şi tipărirea de monedă, adică inflaţia.Unii spun că ar trebui să punem punct minciunii. Să redescoperim stoicismul, cumpătarea, să ne reîntoarcem la muncă, pur şi simplu. Să ne stabilim mult mai atent priorităţile şi să ne redefinim valorile. Alţii spun că totul trebuie să continue la fel, pentru că ignoranţa maselor este profitabilă. În ciuda norilor negri care se arată la orizontul economiei globale, la Cluj trăim încă iluzii locale şi fumăm ca turcii la mall. Vrem nu vrem, însă, ora decontului se apropie.