Criză à la România

Criză à la Cluj, à la România, à la Grecia, etc. Nu mai ştiu de fapt care este criza, ce înseamnă ea cu adevărat. Ziarele scriu despre falimentul Greciei şi planurile Germaniei şi Franţei de a o salva. Un pericol care paşte întreaga Europă fiindcă Guvernul de la Atena nu şi-ar mai putea onora în primul rând datoriile către bănci, apoi, posibil, către bugetari, iar, în final, probabil ar trebui să renunţe la salariul minim de numai 876 de euro pe lună…M-am obişnuit cu sintagma asta „criză economică”. Ba chiar am început să mă satur de ea.Am o senzaţie ciudată de „lăsat pe dinafară”: când citesc despre toate aceste strategii, planuri, măsuri, temeri constat că încep să intru şi eu în turmă, să mă tem pentru nişte lucruri care nu îmi spun absolut nimic (deficit mai mare de 3%, soarta băncllor europene, Dexia, etc.), în condiţiile în care aici, în România, oamenii, în bună parte, trăiesc la limita sărăciei. Nu spun că nu este criză, este, dar ea are măsuri difierite şi înţelesuri diferite. Iar ceea ce mă doare este faptul că am ajuns mai sensibili la criza bunăstării din Grecia, din Franţa, Italia sau Spania decât la criza sărăciei din România. Ne doare ce se întâmplă cu deficitul, iar nu faptul că bunicii noştrii sunt înrobiţi cu 300-400 de lei pe lună. Pe asta nu o mai vedem. Credem că este nevoie de un efect de domino, că trebuie să mai vină încă ceva din afară ca să ne fie şi mai rău în condiţiile în care deja ne este cumplit. Criza asta chiar ne-a sucit atât de mult minţile încât ne face să credem că ne-a fost bine cândva…Sunt pline supermarketurile, sunt asaltate magazinele, lumea consumă pe capete. Nu cred că lucrurile stau chiar aşa. Sunt de fapt convins că şi astăzi, ca şi în urmă cu un an sau doi populează magazinele o masă relativ constantă de oameni (sau care, probabil, a mai scăzut un pic în ultima vreme). Nu mă interesează comportamentul lor de consumatori, dacă se arată plini de voracitate în faţa rafturilor sau de cumpătare, dacă merg pe stradă cu Q7 sau X5. Este irelevant. Este treaba fiscului şi a poliţiei.Ceea ce mă preocupă este doar faptul că o bună parte dintre români (fie ei clujeni, sibieni, bucureşteni, sau ce or fi) nu îşi permit să ajungă în faţa acestor rafturi. Şi ei şi le-au dorit, au pătimit şi ei în comunism, au păţit-o şi acum cu criza asta, dar de pomană. Şi nu sunt un fenomen izolat. Sunt o bună parte din peisajul ţării: satele, tot ce înseamnă spaţiu rural, rămâne în continuare în afara consumului. Şi nu numai. Rămâne în afara speranţelor de bunăstare, al măsurilor de protecţie economică, socială, în afara a tot ceea ce poate însemna, la o adică, redistribuirea veniturilor. De aici se pleacă. Nu se mai întoarce nimeni. În loc să se proiecteze măcar o vagă urmă de speranţă asupra acestor locuri s-a aruncat o amprentă a derizoriului: s-au construit săli de sport.Îmi aduc aminte cum în această vară ţăranii de la mine din sat aruncau la porci roşiile, sau la marginea satului. Unii le-au lăsat în vrej, să se usuce acolo. Era 30 de bani kilogramul. În Cluj se vindeau, din Grecia sau Turcia, cu 2 lei. Iar ţăranii din satul ăsta nu puteau să meargă la piaţă, la oraş, fiindcă nu aveau loc în piaţă. Locurile sunt ocupate de producătorii autohtoni de banane şi portocale, care dictau şi accesul pe piaţă şi preţurile: ei ofereau 30 de bani. Iar când ajungi să fii obligat să îţi vinzi munca atât de ieftin, ştiind că ea valorează enorm, totuşi, preferi să nu o mai dai. Te înjoseşti singur. Povestea ar putea fi mai lungă, tragismul mai adânc, etc.Ideea este că nu am avut nevoie nici de Grecia, nici de China, nici de Italia sau Spania ca să ajungem aici. Realitatea asta, din spatele „crizei internaţionale”, este perpetua criză a românilor, o criză pe care nu prea am băgat-o în seamă niciodată, care ţine de comportament, de respect, de interes, de onestitate, de hărnicie, de inventivitate creatoare. Este o criză mai adâncă, aici, printre noi, o criză a relaţiilor dintre noi, a relaţiilor dintre stat şi cetăţeni – prin care cei din urmă sunt înşelaţi şi umiliţi cu consecvenţă – , dintre stat şi minorităţi.Da, este criză mai adâncă şi cred că ne iluzionăm dacă avem impresia că se va rezolva, că va trece de la sine, sau că problemele internaţionale nu ne vor mai face să o vedem. Dacă închidem ochii un pic nu înseamnă că nu mai există. Va creşte. Cu siguranţă.Acum o lună de zile o stranie clasă a-III-a din Marea Britanie devasta Londra. Anul trecut Franţa era şi ea cutremurată de revolte. Zilele trecute Bulgaria s-a scufundat într-un extremism de început de secol XIX. În condiţiile în care în România o populaţie întreagă este susţinută să se dezvolte marginal, şi mă refer la rromi, să se separe, să îşi rezolve singură problema educaţiei, a proprietăţii, atunci nu cred că avem şanse să ocolim problemele din Londra sau Franţa.Va trece mult până atunci, dar lumea se schimbă, chiar dacă Guvernul de la Bucureşti nu vrea acest lucru, chiar dacă nu vrea un nivel de trai mai bun pentru populaţie, dacă nu vrea să scoată satele din Evul Mediu; mici insuliţe vor trece peste ceea ce vrea şi ce poate acest Guvern, indiferent de culoarea lui politică şi, într-o bună zi, ne vom trezi acolo. Este păcat însă, păcat pentru faptul că acum, în 2011, în România aceasta europeană, continuă să se stingă, uşor, o generaţie care s-a luptat pentru bunăstare, care a îndurat sărăcia cruntă. Şi se stinge tot în sărăcie. Într-o criză tăcută. Păcat de faptul că alţii, cu şcoli, învăţaţi, sunt umiliţi de o mână de angajatori, păcat de faptul că este încă o ruşine să fii profesor, că medicii pleacă, asistenţii medicali pleacă, ţăranii pleacă, studenţii pleacă…Autor: Bogdan Vasilescu