Zona Beliș a fost luni Triunghiul Bermudelor al Munților Apuseni. 7 oameni, dintre care 5 medici, au dispărut fără urmă preț de aproximativ 6 ore, după prăbușirea rablei cu care zburau într-o misiune umanitară. Pierduți în ceața din munții înghețați, răniți grav, după aterizarea forțată la 1.600 de metri, medicii și piloții au agonizat în zăpadă, așteptând mai bine de 6 ore să-i salveze cineva.
Prins sub fuselajul aeronavei, pilotul Adrian Iovan a mai trăit cel puțin două ore după impactul cu solul. Studenta la medicină, la fel. Au fost, cu siguranță, cele mai lungi și dramatice ore din viața lor. Ore în care sistemul public de urgență din România, care înghite milioane de euro în schimbul promisiunii că ne va salva, și-a arătat nebănuitele limite. Salvatorii deveniți victime au avut “privilegiul” de a-și mărturisi agonia telefonic, fără însă ca zeloșii serviciilor să-i poată localiza. Subit, întreaga tehnică de localizare care operează cu o marjă de eroare de câțiva cm, aflată la dispoziția STS și a altor servicii par să fi devenit inoperante, ca și cum întreaga țară s-ar fi întors, subit, în epoca de piatră. Americanii se uită din satelit în blidul talibanilor, noi pierdem avioane la o oră de mers pe jos de zonele locuite. Deși avem tehnică ultramodernă, ne pierdem cu firea și ne întoarcem la țipuituri, fluierături, la onomatopee. În fața tragediei reale din Apuseni, elicopterele de salvare s-au transformat în obiecte imaginare. Fac paradă pe la demonstrații aviatice, dar uneori dispar în ceață când ai nevoie realmente de ele.
În lumina tragicelor evenimente, salvatorii par antrenați să coboare pe corzi din aparatele de zbor doar pe pistele de asfalt, dacă e soare și în aplauzele publicului pierdut în fumul de mici. În timpul misiunii, am văzut cu stupoare autorități chiorându-se la ceea ce păreau a fi hărți turistice sau pliante de hotel, în încercarea de a se orienta pe munte. Cel puțin ieri, nu era deloc clar cine coordonează operațiunile de salvare și pe baza căror date. Statul nu a vorbit pe o singură voce, limpede, clar. Din acest motiv, știrile au devenit zvonuri, iar sursele au transformat supraviețuitorii în morți, morții în vii. Bâjbâiala a devenit metodă de lucru. În acest vid de competență, pădurarul a devenit “hero of the day”, ofițer de informații, pompier, jandarm și paramedic la un loc. La fel și salvamontiștii. Frați cu “râul, ramul”, moții s-au transformat în brancardieri și ghizi. Ei au fost primii la locul tragediei. I-au acoperit cu hainele lor pe răniți, le-au făcut foc să se încălzească, au confecționat tărgi din ramuri de copaci și i-au transportat la mașinile de salvare. Printre civilii care au sărit în ajutorul răniților s-au aflat și clujenii de la Transylvania Offroad Club. Ei spun că n-au primit coordonate clare de la autorități, ci de la moți.
În tot acest timp, echipele profesioniste formate din pompieri, jandarmi, polițiști orbecăiau buimace la kilometri distanță de locul tragediei, ghidate pe baza unor repere obținute parcă în urma unor descântece Voodoo. Degeaba te străduiești pe pământ, dacă cei care livrează coordonatele sunt în aer. Avionul medical de tip BN2 avea o vechime de 40 de ani. Practic, o rablă. Medicii voluntari și-au asumat un anumit risc acceptând să zboare cu așa ceva, pentru a salva viața unui pacient care avea nevoie de un transplant. Piloții, la fel. Nu știm acum dacă ceața sau o problemă tehnică au cauzat această tragedie. Știm însă că e inacceptabil să folosim rable pentru a salva oameni. Pentru că neonomenclatura transpartinică e nesătulă și toacă banii patriei pe lucrări publice supraevaluate, Agenția Națională de Transplant nu a avut la dispoziție un avion modern. Boala sistemului e malignă. Plătim impozite speciale pentru sistemul de sănătate publică, dar prestidigitatorii care gestionează banul public îi bagă într-un coș general, iar apoi o bună parte din fonduri sunt virate în conturi obscure. Pe urmă, așteptăm eficiență de la bugetari obosiți, de la generali burtoși expirați, care n-au ajuns în era noastră. Mă trec fiori reci întrebându-mă ce s-ar întâmpla în cazul unei catastrofe într-un oraș ca și Clujul, cu 400.000 de locuitori, dacă în acest moment ne ia 6 ore să ajungem la un avion prăbușit și 12 ore să-i aducem pe răniți la un spital? Statul obez doarme. Doamne ține-i treji pe pădurari!