Celor ce s-au lăsat “îmbuibaţi” mai bine de 40 de ani cu “beneficiile” societăţii “paradisiaco-comuniste”, le este greu să accepte astăzi realitatea potrivit căreia, până şi în politică, femeia a devenit autonomă, fiind nu numai egală cu bărbatul, ci şi capabilă să instituie o societate de-a dreptul matriarhală, eliberată de egoismul şi insensibilitatea masculilor.
Subiecte precum: binele comun, promisiunea abundenţei, a egalităţii, ba chiar a fericirii colective, sunt atribute ale majorităţii teoretizărilor politice pe care candidaţii le fac în perioadele electorale, însă ele devin cu atât mai “dulci” cu cât ajung să fie propovăduite până şi de femeile din politica românească.
Inocularea, în rândul românilor creduli, a ideii că veritabila “mântuire” a acestui neam poate fi adusă numai de urmaşe ale Afroditei, este însă un demers imaginativ, cu vădite dimensiuni utopice.
In genere, ficţiunile a căror subiect favorit gravitează în jurul conceptului de “societate ideală” sunt de fapt doar nişte utopii politico-sociale. De altfel, toate utopiile sunt – în esenţă – ficţiuni care descriu lumi mai puţin reale, în care extensia limitei dintre posibil şi imposibil este dusă până la punctul în care fericirea şi plăcerea plebei sunt “standardizate”.
Transformarea paradisului promis de politicieni în infern va rămâne deci implacabilă, chiar dacă – prin reducere la absurd – tânăra mişcare politico-feministă din România ar reuşi să-şi depăşească utopica condiţie existenţială, înregistrând o victorie fără precedent în lupta cu falocratica lume a bărbaţilor.
Istoria ne-a demonstrat, în câteva rânduri, că punerea în practică a utopiilor politico-sociale, fie ele şi feministe, nu duce decât la rezultate nefaste. Forţarea porţilor paradisului nu poate fi aşadar făcută, indiferent ce formule magice ar încerca politicienii noştri să utilizeze, şi indiferent ce tehnici moderne de persuasiune ar pune în joc.
Rezistenţa pe care realitatea o opune iluziei va deveni astfel greu de “digerat” pentru regizorii politici care sperau în transformarea femeii într-un mesianic instrument de transfigurare radicală a societăţii româneşti.
În acest context, înfăptuirea societăţii ideale pe spaţiul carpato-danubiano-pontic va mai trebui să aştepte, căci nu s-a născut încă personajul politic (fie el şi purtător de fustă), capabil să transforme acest tărâm în tărâmul făgăduinţei.