Un tânăr de 18 ani trecea Dunărea la sârbi, în urmă cu 25 de ani, riscându-și viața pentru a scăpa de sistemul represiv din România ceaușistă. Miza era libertatea, sau moartea, aproape sigură în minele sistemului comunist, unde ar fi fost trimis ca soldat cu cazierul pătat de vina că avea rude în străinătate. Azi, Cristian Bâtea trăiește la Cluj, deși a avut șansa să se stabilească definitiv în Germania.Cristian Batea
Cristian BateaCristian Bâtea este un bănățean din Reșița, născut în 1970, într-o familie extrem de eterogenă, cu rădăcini etnice mixte: român, german, austriac, cu ceva puțin cehesc și slovac. Bunicul său se stabilise în Germania în 1972, după o vizită din care nu a mai revenit. Prin intermediul acestuia, care venea o dată pe an în vizită, tânărul Cristian lua contact cu Occidentul: ”Așa știam că există și altă lume, în afară de micul meu univers din Reșița. Legătura mea cu Vestul a fost prin intermediul bunicului și prin sârbii care veneau cu produse de tot felul să le vândă.”Când a fugit din spațiul concentraționar ceaușist, Cristian avea aproape 19 ani, dar gândul plecării i-a încolțit de pe la 15 ani. Atunci și-a informat părinții pentru prima dată de intențiile sale: ”Le-am spus că doresc să plec cu prima ocazie, în jurul majoratului. Așa s-a și întâmplat. Mama a plecat prima în vizită la bunicul, în Germania, și nu s-a mai întors. Planificasem să fie așa. Urma să facă cerere pentru reîntregirea familiei, după ce terminam liceul. Era modalitatea cea mai ușoară să ajungi dincolo, fiind o politică a Germaniei, agreată cu autoritățile române.”Așadar, după plecare mamei în 1987, gândurile lui Cristian se focalizează tot mai mult pe plecare, în special după ce i-a venit chemarea la armată, lucru care, după cum mărturisește, ”era mai înfricoșător decât spaima de a fi prins încercând să treci Dunărea.”
MINA SAU VIAȚA: Planul plecării
La recrutare mi s-a spus din start: Stimate domn, pe tine te paște ori mina, ori ”diribau”, ori ”armata NATO”. Diribau fiind muncile grele, de genul celor de la Canal, rezervate celor care erau potențiali ”dușmani ai poporului”. Când individul de acolo mi-a spus cinic ”armata NATO”, se referea la o eventuală fugă în Occident, pentru că doar asta m-ar mai fi scăpat de diribau sau mină, destinația sigură pentru cei cu rude în străinătate. La noi armata se făcea de regulă în mină, ceea ce era înspăimântător, pentru că accidentele se produceau extrem de des în niște condiții de risc teribile. Autoritățile nu spuneau, dar se afla.”Situația devenea presantă, urma încorporarea, amânată puțin pe motive medicale. Cristian era nevoit să se miște cât mai repede, nu mai era timp de pierdut, dacă voia să scape de coșmarul din mină și să-și salveze viața.”Am început să planific plecarea, alături de doi amici, care mai încercaseră să fugă înot, dar fuseseră prinși. Au fost închiși câteva luni bune, cu bătaia aferentă, insă nu au renunțat la gând și m-am alăturat lor. Am decis să mergem tot peste Dunăre, dar aveam nevoie de o barcă pneumatică. Era problematic, pentru că pe vremea aceea erai luat la întrebări imediat dacă se afla că ești în căutare de așa ceva. Mie îmi plăcea să merg prin peșteri și așa am dat zvon prin Reșița că vreau să merg în peșteri cu lacuri subterane, și că sunt în căutarea unei bărci pentru expediție. Am reușit să găsim una la un profesor de sport, care ne-a vândut-o cu 5.000 de lei, bani mulți. Următorul pas era să ne găsim o ”călăuză”, pentru că nimeni nu putea să ajungă în zona Dunării, fără să treacă de anumite controale.Am ales să trecem pe la Crivina, la sud de Turnu Severin, într-un loc unde Dunărea este foarte calmă, dar și foarte lată, circa un kilometru. Am ajuns la locul de trecere noaptea, eram trei bărbați și o femeie, eu fiind cel mai tânăr, 19 ani neîmpliniți.Ne dusesem la o nuntă în acel sat, asta era povestea. Călăuza ne-a condus până în fața casei sale, după ce am trecut cu o Dacia de două posturi de control. Nu știu dacă avea vreo înțelegere cu cei de acolo să nu ne controleze, sau a fost un risc real. L-am plătit cu bani grei, 10 sau 12.000 de lei de persoană, de asta mă gândesc că s-ar putea să mai fi plătit pe unii, ca să fie mai ”neglijenți” în serviciu, la posturile de control sau la patrulă.Din fața casei ne-a indicat cu degetul locul pe unde puteam trece, Dunărea fiind la maxim 100 de metri. Ne-a spus că avem timp circa 20 de minute, dacă ne grăbim, probabil în funcție de cum se patrula pe acolo. Dar a durat ceva până am reușit să pornim. A trebuit să umflăm barca aceea cu gura, deja vedeam stele din cauza amețelii de la atâta suflat. Asta se întămpla pe la 1 noaptea. Pe 12 ianuarie am plecat din Reșița, pe 13 dimineața am părăsit malul românesc al Dunării, iar pe 14 am ajuns în Belgrad”, își amintește vizibil încordat, Cristian Bâtea, la 25 de ani de la acele momente.Tensiunea momentului și oroarea de a-și irosi viețile în spațiul conentraționar al comunismului ceaușist le-a pompat adrenalina necesară pentru a traversa apa adâncă și rece ca gheața a fluviului, dar le-a și ascuțit toate simțurile.
Kladovo, Serbia
Kladovo, Serbia”Aveam lanterne cu noi, dar nu le-am folosit, ar fi fost prea riscant. Însă nici nu a mai fost nevoie de ele, vedeam foarte bine după ce ni s-au obișnuit ochii cu bezna. Apa era neagră, deasupra ei plutea o ceață lăptoasă, iar peste ea se vedeau lumini din două sate, pe partea cealaltă. Auzeam totul parcă mult mai amplificat de pe cele două maluri: mașini de patrulă, câini, voci. Au fost momente în care am înghețat, când am ajuns pe la jumătatea apei. Nu ne dădeam seama dacă auzeam motoare de mașini sau de șalupă. Am ajuns cu bine pe partea cealaltă cam după o oră. Acolo am scos un briceag și am tăiat barca să se scufunde. Nu avem timp de altceva, trebuia să o luăm din loc, pentru că se știa că băieții veneau cu șalupa până aproape pe mal și te împușcau chiar acolo la sârbi.Ajunsesem între două sate și trebuia să găsim un drum, dar era vital să ne ferim de luminile puternice, pentru că pe vremea aceea sârbii primeau ceva reduceri la impozite dacă declarau fugari. Cred că am făcut vreo două ore printr-un câmp arat până la un drum, unde ne-am pus să așteptăm autobuzul. Acolo erau foarte mulți care vorbeau româna și ne-am asumat un risc cu transportul în comun, fiindcă nu puteam face pe jos kilometri întregi până în primul oraș. Riscul era mult mai mare dacă opream mașini personale. Șoferul autobuzului nici nu ne-a cerut bani, dar bineînțeles că s-a prins. Probabil aveam aer de hăituiți și, în plus, eram cu hainele murdare.În autogară la Kladovo, vis-a-vis de Drobeta Turnu-Severin, sub Porțile de Fier, ne-am dus să luăm bilete pentru Belgrad. În tot acest timp, cel de-acolo ne-a făcut mai multe semne către ușa biroului său. Am intrat în cele din urmă, și ne-a spus deschis: ”Știu ce e cu voi, sunteți fugari din România. Vă dau bilete, dar la condițiile mele.” Omul ne-a schimbat dolari și mărci pentru dinari, la cursul lui, normal. Dar s-a ținut de cuvânt. Ne-a dus într-un autobuz, ne-a spus să punem capul jos, să ne facem că dormim până în Belgrad. A vorbit și cu șoferul să nu se lege de noi. Asta era joi, planificasem să ajungem vineri în Belgrad, înainte de ora 14.00, ca să putem intra în ambasada germană. Din păcate, autobuzul a avut o pană și am pierdut ore bune. Când am ajuns, ambasada era închisă.Imediat am căutat un telefon public și am sunat la rudele din Germania. Le-am spus că am ajuns în Serbia, că s-ar putea să ne prindă poliția, iar dacă nu mai aud nimic de noi să sune la ambasadă, să-i alerteze să ne caute, că cel mai probabil vom fi într-o pușcărie din Serbia, ca să nu ne trimită înapoi.
3 SĂPTĂMÂNI DE PUȘCĂRIE PRINTRE CRIMINALI
Aveam două posibilități: ori să încercăm noi să ajungem în Germania, fără sprijinul ambasadei, dar nu ne-ar fi ajuns banii, ori să ne predăm singuri, ca să nu fim prinși ca ilegaliști. Am ajuns la poliție și le-am spus că suntem fugari din România și că avem rude în Germania, unde vrem să ajungem și noi. Le-am cerut să ne ducă la ambasadă, dar cei de la poliție ne-au spus clar: ”Din păcate, nu se poate, ați intrat ilegal pe teritoriul Serbiei, trebuie să parcurgem o procedură, dar dacă aveți rude în Germania, nu trebuie să vă faceți griji, că tot acolo ajungeți. Nu vă dăm înapoi dacă totul este în regulă, după ce vă verificăm.”Și într-adevăr așa era, autoritățile sârbe nu trimiteau înapoi astfel de cazuri, pentru că aveau un accord cu ONU.”Ni s-au luat datele, după care am primit o celulă în poliție, cu un soi de pat puțin înclinat, de-a lungul unui peret. Noi i-am zis țambal. Dimineața următoare am fost mutați într-o pușcărie. Ne-au liniștit că este o procedură normală, trei săptămâni trebuia să stăm acolo, pentru a ne ispăși pedepsa ca intrați ilegali în țară, timp în care ei trebuiau să comunice cu ONU. Ambasada știa de noi, inclusive rudele noastre din Germania au fost anunțați că ne-au găsit.În pușcărie eram împreună cu criminali sârbi. Aveam bătăuși, hoți, ucigași, de toate. Eram toți în același complex, unde aveam zeci de paturi supraetajate. Eu m-am lipit acolo de un bătrân sârb, prins în Germania fără pașaport, pentru că am vrut să aflu mai multe despre Germania și din altă perspectivă. El era hoț, spărgea magazine de bijuterii. Avea o grămadă de povești. Eu știam Germania doar prin ochii bunicului meu, dar cu totul alte aspecte.Nu a fost deloc ușor în pușcărie, a fost o intrare brutală în lumea asta, dar am avut noroc foarte mare cu bătrânul. El s-a orientat imediat, era din mediu, și mi-a spus cu cine trebuie să fiu atent, cine e șeful și cine va fi șeful după ce pleacă respectivul. Într-o zi chiar mi-a zis că ”șefului” îi plac pantofii și ceasul meu. M-a sfătuit cum să procedez: dacă refuzam, aveam probleme, deci nu era o opțiune. Important era CUM i le dădeam. Nu puteam să i le ofer pur și simplu, pentru că aș fi devenit ”șaua de bătaie” a tuturor. Bătrânul mi-a spus să negociez cu el. M-am dus și i-am spus că aș avea nevoie în schimb de săpun, țigări și, evident, o altă pereche de pantofi. Așa s-a rezolvat.Apoi, a mai fost și munca obligatorie, pe o vreme cruntă, era un ianuarie crunt. Ne-au scos la săpat pământul pușcăriei, dar solul era înghețat de parcă dădeai în beton. Era o muncă inutilă, doar pentru a te ține ocupat.
SCENE DE GROAZĂ ÎN LAGĂRUL ONU
Lângă pușcărie era lagărul ONU, în care am intrat imediat după cele trei săptămâni de pușcărie. Aici se făcea un soi de sortare, pentru că ajungeau și spioni, și criminali, sau alții certați cu legea. Trebuiau verificați. Aici așteptai un verdict. Spre exemplu, un cuplu din București a fost trimis înapoi, pentru că erau ambii spioni. Îmi amintesc și de un kurd din acel lagăr, prins cu droguri parcă, dar nu-l trimiteau înapoi în Turcia, pentru că pe vremea aceea acolo kurzii erau persecutați și lichidați. El era un soi de rezident permanent în lagăr, fiind un soi de interfață între noi și gardieni. În lagărul ONU am stat circa 10 zile, timp în care ni s-au făcut actele.Cu toate că a fost mai lejer față de pușcărie, pentru că nu eram scoși la muncă, am asistat la situații cu adevărat dramatice. Aici se dădeau oamenii înapoi. Unii erau disperați, mai trecuseră prin experiența fugii. În lagăr vedeai și auzeai povești de groază. De câteva ori pe săptămână venea autobuzul din România să ia oamenii. Intram atunci cu toții în celule și așteptam. Eu eram într-o poziție privilegiată, fiindcă știam că voi ajunge în Germania, dar erau mulți români fără rude în afară, iar dacă nu-i dorea niciun stat, chiar dacă aveau cazier curat, poate că erau doar bătrâni, deci nu erau un beneficiu, erau trimiși înapoi. Unii și-au tăiat venele cu bucăți de sticlă, din disperare că vor ajunge iar în țară. Erau oameni foarte necăjiți acolo.
PRIMA PLIMBARE ÎN LIBERTATE, BEȚIA DE BUCURIE ȘI REVEDEREA CU MAMA
După ce am fost vizitați în lagăr de doi indivizi de la serviciile secrete, unul vorbea engleză, altul germană, am ajuns la ambasadă, unde ni s-a spus că sunt în contact cu rudele noastre. Ne-au dat pașapoartele și ceva bani, după care am ieșit în oraș. Pentru noi Serbia a fost un prim mic șoc cultural. Pe vremea aceea avea un nivel mult deasupra României. La noi în Reșița magazinele de mâncare erau goale. Ei bine, acolo, când am intrat în magazine nici nu am știut ce să luăm mai întâi. Ne-am luat parizer, salam, whisky, vodcă, coca-cola, portocale, tot felul de lucruri. Cum ne-am urcat în tren ne-am pus la mâncat, pentru că eram lihniți după regimul de trei săptămâni din pușcărie, unde primeam ceva zeamă dubioasă cu un morman de pâine. În tren ne-am ghiftuit, și cred că în jumătate de oră eram amețiți, dar nu doar de la alcool. Eram efectiv euforici de bucurie că am scăpat cu bine și că ne îndreptam în sfârșit unde ne doream. Am fost treziți a doua zi dimineața la granița Austriei cu Germania. A fost un sentiment greu de descrie, foarte frumos.Pe 14 februarie cred că am intrat în Germania, deci cam o lună după experiența în Serbia (3 săptămâni în pușcărie și maxim 10 zile în lagărul ONU). Am fost preluați în Nurnberg de către cei din lagărul de acolo (fostul sediu al firmei Grundig), dar nu în manieră milițienească. Am mai stat două săptămâni, în care efectiv am vizitat orașul. Nu ne mai grăbea nimeni, nu mai eram sub niciun pericol. Aici ne-am văzut și cu rudele noastre, care au venit după noi.
Era ianuarie 1989, primul pas spre libertate fusese făcut, dar acum trebuiau începute urgent diligențele pentru tata și bunica, rămași în țară.Tata lucra la Primărie, la sistematizare, și a fost retrogradat la secția de drumuri și poduri, la construcții. În ziua decisivă, când a știut că plec, tata nici nu a venit acasă. De teamă să nu facă vreo prostie, să nu mă influențeze cumva sau chiar să mă denunțe el. Mi-a și spus: A”șa frică mi-a fost, să nu mă duc la poliție să le spun că vrei să fugi, pentru că știam la ce riscuri te expui.” Nu aș vrea să trec prin ce a trecut el.
BLOCUL SOVIETIC SE CLATINĂ
Între timp, noi de afară eram mai informați cu privire la ce se întâmpla în restul țărilor comuniste, de asta nici nu am mai urgentat demersurile pentru tata și bunica. Ceea ce voi nu știați aici, știam noi. Știam de vizita lui Gorbaciov în statele comuniste, știam de Glasnost, știam de Perestroika, de mișcările din Polonia, Cehia, Ungaria. Noi le vedeam acolo, le inhalam, la urmăream la televizor, așteptând cu sufletul la gură să vină rândul României, să se întâmple ceva.Am văzut vizita lui Gorbaciov în Berlin, când a fost așteptat de Honecker (președintele comunist al Republicii Democrate Germane/Germania de Est din 1971 până în 1989). Protocolul era să fie așteptat de fratele comunist, se pupau, aveau ei un ritual specific. Ei bine, în RDG, România și Bulgaria la plecare a fost singur, neînsoțit. În mod normal era condus la aeroport. Pentru noi și pentru analiștii germani a fost clar: li s-a spus că trebuie să se schimbe. Cei trei: Honecker, Ceaușescu și Jivkov (președintele Bulgariei) nu au acceptat, de asta a plecat Gorbaciov singur și a fost clar că va fi un nou pas.E adevărat însă că nu ne-am așteptat să fie atât de brutală schimbarea regimului la noi. După Revoluție, ne-am revăzut cu toții, și i-am adus și pe tata și pe bunica în Germania.A urmat PERIOADA DE ARMATĂ, cu participarea în misiunea ONU din Somalia, SPECIALIZAREA ÎN ARHITECTURĂ, CĂLĂTORII EXOTICE CU RUCSACUL ÎN SPATE, dar și stabilirea înapoi în România, în Cluj-Napoca, după un periplu prin toată lumea. Despre toate acestea, Cristian Bâtea ne va vorbi în materiale viitoare.
Pentru a oferi cea mai bună experiență, folosim tehnologii, cum ar fi cookie-uri, pentru a stoca și/sau accesa informațiile despre dispozitive. Consimțământul pentru aceste tehnologii ne permite să procesăm date, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site. Dacă nu îți dai consimțământul sau îți retragi consimțământul dat poate avea afecte negative asupra unor anumite funcționalități și funcții.
Funcționale
Mereu activ
Stocarea tehnică sau accesul este strict necesară în scopul legitim de a permite utilizarea unui anumit serviciu cerut în mod explicit de către un abonat sau un utilizator sau în scopul exclusiv de a executa transmiterea unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice.
Preferințe
Stocarea tehnică sau accesul este necesară în scop legitim pentru stocarea preferințelor care nu sunt cerute de abonat sau utilizator.
Statistici
The technical storage or access that is used exclusively for statistical purposes.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Stocarea tehnică sau accesul este necesară pentru a crea profiluri de utilizator la care trimitem publicitate sau pentru a urmări utilizatorul pe un site web sau pe mai multe site-uri web în scopuri de marketing similare.
