Ați observat, desigur, că atunci când apare o ciudățenie la nivelul înțelegerii vreunui pasaj sau a unui context din Biblie e demolat întreg sistemul credinței, cu o nonșalanță demnă de un științific plin de certitudini.
Dar certitudinea poate fi lejer pusă între paranteze, dacă ciudățenia apare într-o teorie științifică.
Atunci, sistemul nu e demolat pentru a fi resetată paradigma, ci îndoielile asupra lui sunt expediate cu aceeași nonșalanță și siguranță de sine: ”E o etapă a cunoașterii, poate nu înțelegem azi, nu avem o explicație, o teorie exhaustivă, dar cu cât vom avansa tehnologic, cu atât vom înțelege mai multe… nu avem nevoie de vreo minte creatoare”. Pentru că – nu-i așa? – le avem pe-ale lor să ne explice cum stă treaba cu resorturile ultime ale Existenței: ”Țineți aproape! Încă n-ați văzut nimic.”
De unde revine la a spune că înțelegerea teologică o avem completă față de cea științific-progresistă, care – desigur – se revelează continuu. Din nou, pentru că așa decretează sacerdoții ultimi, supremi ai Minunatei Lumi Noi.
Rezonabilă treabă, cum numai ideologii rasați și ateii cu ștaif pot dispune.
„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin.”
Ruptura (ideologică) dintre cele două tipuri de cunoaștere – religioasă și științifică – a costat cel mai scump umanitatea, în termeni de omenie și viață, de integritate morală și fizică. Secolul 20 stă mărturie în acest sens.
Azi, nebunia continuă în forme și mai perfide: credința își arogă veleități experimentale, iar știința cade, hipnotic, în pase mistice. Cum se spunea: petice noi la haine vechi, ”mărind numărul jalnicelor zdrențe”, favorizând și amplificând ruptura.
Total previzibil, ruptura inadecvată în cadrul formativ al cunoașterii a dus la amalgamarea crezurilor, la relativizarea principiilor ordonatoare. Vremea separării apelor dulci de cele sărate a trecut, grâul face, din nou, casă bună cu neghina. De ce? Din aceeași nesăbuință adolescentină întârziată pe carcasa adultă. Din pofta nepotolită pentru utopie – premisa sigură a tuturor distopiilor speciei umane – pentru idealismul deșănțat, nedublat de realism.
Acestea fiind spuse, ca preambul esențializat pentru climatul în care respirăm hiper-ideologizarea, cred că la această oră există un singur candidat la prezidențiale care nu face figură de ideolog și întrupează moderația. Nu echidistanța iluzorie – o ideologie în sine – ci eleganța opiniei solid argumentate. Nu vehemența egolatră, ci decența diplomată. E ușor recognoscibil, dacă te scuturi de ideologii. Mi-e și greu să pun degetul repede pe vreo altă personalitate publică mai puțin ideologizată: a trecut prin cultura înaltă la școala unor figuri emblematice, nu doar din punct de vedere al erudiție, ci și din punct de vedere etic; repere morale incontestabile în plină prigoană comunistă, precum Alexandru Paleologu, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt etc.
Acum chiar avem cu cine vota, dacă tot vrem să o RUPEM cu Sistemul și să fim reprezentați cum se cuvinte pe plan extern. Se va replica imediat că e susținut de partidul unui fost președinte la rândul său cu multe de reproșat. Aș răspunde că a fost de departe președintele care a pus România pe singurele direcții bune în ultimul sfert de veac: opțiunea fără echivoc pentru paradigma occidentală, înființarea DNA, condamnarea publică a Comunismului (suntem singura țară care a făcut acest demers moral față de victimele rabiei roșii, toți ceilalți au depus ”armele” conștiinței la Nurnberg și fac cu ochiul până azi marxismului soft, cultural), reformarea Codurilor și, nu în ultimul rând, inițierea reducerii plevei căpușare din Parlament.
Contracandidații lui Paleologu, în opinia mea, își joacă demagogic, neobrăzat și uneori aproape disperat, cartea propriei imposturi, pe bine-cunoscutul refren: ”Ce caut eu în viața mea?”. Lăsându-i la o parte pe aceia de la care nu avem pretenții și privind spre cei care au setat așteptări înalte și se prezintă ca ”oameni noi”, ca ”material politic dinafara Sistemului”, cred că e sanitar să medităm asupra celui mai recent autogol marcat de USR+ și să nu-l ocolim îngăduitor (”merge și așa”): susținerea corupției la nivel european prin votul pentru candidata lui Macron, propusă comisar european din partea Franței. Acasă, cavalerii concepției imaculate, peste hotare… ”cum trebuie”.
Nu, mulțumesc.
În ce mă privește, de data aceasta exult pentru că nu mai am de ce să mă mulțumesc cu răul cel mai mic. E ca o sărbătoare nesperată a decenței și a competenței la capătul a 30 de ani de impostură și de ”merge și așa”.