Chiar dacă a trecut ceva timp de la afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu în legătură cu pretinsa “trădare” a regelui Mihai I, propun tuturor o reflecţie istorică, o recuperare la nivelul sensibilităţii şi mentalului colectiv a evenimentelor politice din perioada 1944-1947, pentru o mai veridică abordare a subiectului, lansat cel puţin imprudent de şeful statului. Dincolo de faptul că nicio funcţie publică din lumea aceasta nu te investeşte cu atributele adevărului absolut, singurul în măsură să cântărească faptele oamenilor, afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu pleacă la drum de la premise false.Din capul locului trebuie să mărturisim faptul că Istoria nu poate face abstracţie de context, de conjunctura existentă la un moment dat, de jocul diplomatic, iar atitudinea degajată a preşedintelui în momentul afirmaţiilor sale provine din analiza sumară a unor fapte ale trecutului fără să ţină cont de aceste aspecte esenţiale, în funcţie de care se poate cântări obiectivitatea.Este abordabil, dar lipsit de pertinenţă, să faci declaraţii publice despre trecute fapte, trăind un timp al normalităţii existenţiale, în condiţiile în care acel timp istoric la care faci trimitere răzbate din anormalitatea sfârşitului războiului mondial, dintr-o Europă răsăriteană ocupată de Armata Roşie, din rapoartele unor comisari politici sovietici care dictau în România sub oblăduirea “tătucului” Stalin, din negocierile şi înţelegerile dintre marile puteri învingătoare.Nu mi-am propus să descifrez mecanismele logicii prezidenţiale, dacă există, dar recunosc că mă simt contrariat de depoziţiile unui preşedinte care tăvăleşte prin noroaiele bunului simţ nu numai realitatea trăită, ci mai nou şi istoria noastră naţională.Oricine are dreptul la expresie, o spune legea fundamentală, constituţionalismul atât de drag preşedintelui, dar atunci când lansezi declaraţii ca şef de stat, declaraţii pe care le vrei axiome de necombătul, trebuie să fi informat, să simţi o chemare spre trecut, să fi analitic şi nu impulsiv şi să ai tact politic. Ori, tocmai aceste lucruri capitale lipsesc din discursul preşedintelui Traian Băsescu.Şi acum, dincolo de partizanat cu preşedintele sau critică severă la adresa lui, să lăsăm banda istoriei să se deruleze.Suntem în august 1944. La 20 august 1944 trupele sovietice conduse de mareşalul Rodion Malinovski declanşează ofensiva pe direcţia Iaşi-Chişinău. Peste numai două zile, sovieticii se aflau pe linia Târgu Neamţ-Huşi-Chişinău, spărgând frontul germano-român din Moldova. Acesta este contextul militar în care se produce “Actul de la 23 august”, soldat cu arestarea primului ministru, mareşalul Ion Antonescu.Încercări de a scoate România din războiul împotriva Naţiunilor Unite avuseseră loc şi înainte de această dată, la Lisabona, Madrid, Berna, Roma, Stockholm, Cairo, cele mai multe iniţiate de diplomaţii guvernului antonescian, care i-au abordat pe Aliaţi în vederea încheierii unei păci separate cu România. Spargerea frontului în Moldova şi perspectiva sumbră a invaziei sovietice, au determinat factorii politici de la Bucureşti să acţioneze rapid.Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost organizată de regele Mihai I, cu adeziunea liderilor opoziţiei politice, dintre care îi amintim pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, Constantin Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu.Trebuie spus că, încă din iunie 1944, se puseseră bazele unei coaliţii democratice naţionale, Blocul Naţional Democrat, ce reunea Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist. Poate să pară surprinzătoare prezenţa comuniştilor în aceasta vastă coaliţie anti-antonesciană, dar ei adulmecau deja perspectiva preluării puterii, pe fondul apropierii Armatei Roşii. În noul context politico-militar, comuniştii deveniseră o forţă politică ce nu mai putea fi neglijată.În situaţia creată după 23 august 1944, România a fost ocupată militar de U.R.S.S., care a deportat în Siberia gulagurilor 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români. Tatucul Stalin pusese mâna pe o nouă feudă şi nu se auzea nimic dinspre Londra şi Washington, atât de îndrăgite astăzi de preşedintele Băsescu.După îndepărtarea lui Antonescu, regele Mihai l-a numit premier pe generalul Constantin Sănătescu. Guvernul Sănătescu a încercat repunerea în drepturi a Constituţiei democratice de la 1923, dar a fost boicotat în încercarea sa de comisarii politici sovietici şi de ministrul comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. România avea deja cătuşele puse.În noul context, Armata Roşie a devenit garantul transformării României într-un satelit sovietic. Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu ea de pe poziţii de forţă, sovieticii au amânat cât mai mult posibil semnarea convenţiei de armistiţiu. La 12 septembrie 1944, la Moscova, se semnează Convenţia de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite, alianţă reprezentată de U.R.S.S. Armistiţiul a fost semnat în numele Naţiunilor Unite de către mareşalul Malinovski şi cuprindea prevederi extreme de dure pentru România: România era declarată stat învins şi obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, trebuia să plătească despăgubiri de război în cuantum de 300 milioane $, la cursul anului 1938, graniţa româno-sovietică revenea pe Prut şi se prevedea anularea în timp a Dictatului de la Viena.Şi Marea Britanie şi S.U.A.? Ele nu au schiţat niciun gest de dezaprobare în legătură cu armistiţiul, făcând din el un instrument de presiune sovietică în România.De altfel, ajungem în 9 octombrie 1944, într-o Moscovă ruginie de culorile toamnei, la o masă cu Stalin şi Churchill. Este o întrevedere între cei doi lideri ai Europei care se va finaliza cu celebrul “Acord de procentaj”. Într-o cameră plină de vălătucii de fum ai trabucului şi de înmiresmatul cognac, cei doi hotărăsc soarta Europei şi lasă să cadă la finalul spectacolului “cortina de fier”, blamată de Churchill ceva mai târziu.Conform acordului, procentul de influenţă sovietică în România urma să fie de 90%, în timp ce Marea Britanie şi S.U.A păreau extrem de fericite să conserve pentru ele 10%. Şi regele Mihai ce ar fi trebuit să facă ?! Probabil să protesteze public, să-şi strige disperarea într-o manieră diplomatică, să mobilizeze poporul, să se revolte cumva! Ar fi putut face toate acestea şi poate mai mult, cu singura şi esenţiala condiţie să fi ştiut de aceste negocieri la nivel înalt. România devenise un mic pion pe tabla de şah la care jucau Stalin şi Churchill, avându-l chibiţ pe Roosevelt, iar apoi pe Truman. Conferinţa celor trei mari de la Ialta, din februarie 1945, a reconfirmat prevederile armistiţiului din septembrie 1944.Trec rapid în revistă faptul că Sănătescu demisionează în 6 decembrie 1944 datorită presiunilor sovietice, iar în noul guvern condus de generalul Nicolae Rădescu sunt impuşi doi comunişti: Gheorghe Gheorghiu-Dej la transporturi şi Teohari Georgescu la interne. Presiunile constante ale Moscovei lui Stalin îl determină pe Rădescu să demisioneze la 1 martie 1945 şi să ia calea exilului, unde se va impune ca lider al emigraţiei române.Stalin nu mai avea răbdare şi forţa comunizarea României, încurajat şi de pasivitatea Occidentului. Era nevoie de un prim ministru comunist, dar cum să impui asta? Stalin găsea întotdeauna soluţii salvatoare, iar de această dată soluţia era A. I. Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, care a fost trimis în România pentru a-l forţa pe regele Mihai să numească un premier comunist.Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui Mihai, izbind cu pumnul în masă în biroul regal, trântind uşa şi făcând declaraţii ireverenţioase precum: “Ialta sunt eu”. Afirmaţia era cel mai bun exemplu al absolutismului sovietic care se aşternuse asupra Europei răsăritene şi care trebuia înfruntat de tânărul monarh român lipsit de orice sprijin occidental.Constrâns de agresivitatea Moscovei care ameninţa să şteargă România de pe harta Europei şi lipsit de orice sprijin al Apusului, regele Mihai a cedat presiunilor şi l-a numit pe comunistul Petru Groza prim ministru în 2 martie 1945. Trebuie adăugat faptul că Transilvania nord-vestică trecuse după eliberarea sa sub administraţie militară sovietică şi constituise o permanentă monedă de şantaj la adresa statului român. De altfel, după instalarea guvernului Petru Groza, acest teritoriu a fost retrocedat statului român (9 martie 1945). Nu mai era nicio problemă, comunizarea României era pe drumul cel bun! Stalin jubila!Guvernul Petru Groza a trecut imediat la instaurarea comunismului în România: a suprimat libertatea presei, interzicând ziarele de opoziţie, a impus legea epurarii aparatului de stat, a creat tribunalele populare, a organizat lagărele de deţinuţi politici şi a început pregătirea procesului colectivizării.Abia acum puterile occidentale păreau să întrevadă pericolul extinderii comunismului în Europa. Preşedintele american Harry Truman trimite, în 7 iunie 1945, un mesaj lui Stalin prin care se declara “alarmat”de faptul că în România şi Bulgaria “existau regimuri care nu asigură tuturor elementelor democratice ale poporului dreptul de a-şi exprima liber părerea şi care, prin sistemul lor de guvernare, nu reprezintă, după opinia mea, voinţa poporului şi nu-i corespund”. Tardivă şi ipocrită intervenţie transatlantică.În acest context, exprimând aprecieri referitoare la contribuţia adusă de România la înfrângerea Germaniei, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a hotărât decorarea regelui Mihai I cu ordinul “Victoria”. Decoraţia a fost înmânată la 6 iulie 1945, în cadrul ceremoniei desfăşurate la palatul regal din Bucureşti, de către mareşalul Feodor Ivanovici Tolbuhin. Aceasta este povestea faimoasei decoraţii despre care relata cu emfază preşedintele Băsescu, el însuşi un produs al regimului comunist, acordată de sovietici într-un moment de presiune apuseană şi acceptată de rege într-un gest de curtoazie diplomatică. Atat şi nimic mai mult!În 19 august 1945, diplomaţii britanici de la Bucureşti îl avertizează pe rege că nu recunosc legitimitatea guvernului Groza. Încurajat de noua atitudine a Occidentului, regele Mihai intră în “greva regală”(august 1945-ianuarie 1946), perioadă de pasivism politic, în care a încetat să aibă contacte cu guvernul Groza şi să ratifice decretele sale.“Sluga ruşilor”, îi cer iertare regelui pentru parafrazare, se opunea printr-un gest radical caracatiţei comuniste din România. Monarhul a sperat ca prin actul său să provoace demisia guvernului Groza, nerecunoscut de S.U.A. şi Marea Britanie. A fost una dintre ultimele sale încercări de a se opune comunizării ţării, neştiind că acordurile dintre marile puteri plasaseră România în sfera de influenţă sovietică.Greva regală se încheie în 6 ianuarie 1946, când, la presiunile apusene şi prin decret regal, sunt numiţi în guvernul Groza o serie de politicieni democraţi: liberalul Mihail Romniceanu şi ţărănistul Emil Haţieganu. Atât a putut face mediul politic occidental pentru România: doi miniştri democraţi în schimbul recunoaşterii guvernului Groza. Cortina de fier apăsa din ce în ce mai tare asupra României, iar spectacolul era o mascaradă diplomatică inutilă.Odată recunoscut de Occident, guverrnul Groza a trecut la consolidarea regimului comunist din România: a falsificat alegerile din noiembrie 1946 în propriul folos, conform dictonului stalinist: “nu este important cum se votează, important este cine numără voturile”, a desfiinţat partidele politice democratice şi i-a arestat pe liderii lor.La finalul anului 1947 singurul obstacol în calea desăvârşirii comunismului în România rămăsese monarhia. Am ajuns deci la momentul “marii trădări”. Să urmărim care au fost faptele. În 12 noiembrie 1947 regele Mihai pleacă la Londra, la bordul avionului pilotat chiar de el, pentru a participa la căsătoria principesei Elisabeta (actuala regină Elisabeta a II-a), moştenitoarea Coroanei Marii Britanii.În momentul plecării din ţară, regele a împuternicit guvernul, ca în lipsa lui, să efectueze toate lucrările necesare conducerii ţării, inclusiv numirile şi revocările de funcţionari, ceea ce era un cec în alb acordat guvernului. Mihai I rămăsese singurul monarh din această parte a Europei, iar perspectivele sale erau tulburi. La Londra, regele Mihai a discutat cu mai mulţi oameni politici, toţi considerând că era periculos să revină în România. Semnificativă este poziţia premierului britanic Clement Attlee: “Când suveranul român intră în amănuntele problemei, mărturisind că la Bucureşti sunt destule puncte de neînţelegere între guvern şi tron, viitorul monarhiei fiind nesigur… omul de stat englez se întoarce brusc spre un tablou şi-l întreabă pe Mihai ce părere are despre autorul celebrei pânze”.După alte relatări, Churchill i-ar fi spus regelui: “Alegeţi drumul curajos. Oricare ar fi riscul, întoarceţi-vă acasă”. Perfidul Albion nu se dezminţea! Ipocrizie britanică în stare pură şi asta după ce Churchill cedase lui Stalin, pufăind din trabuc, jumătate de Europă.
regele mihai
În viziunea detractorilor regali, poate era mai bine ca Mihai să rămână în Occident şi să nu abdice. Avea acum ocazia perfectă! În pofida tuturor avertizărilor, Mihai a ales calea reîntoarcerii în ţară, luptând împotriva destinului său. În 18 decembrie 1947, regele se urcă într-un tren la Lausanne, iar în 21 decembrie ajunge în Bucureşti. Oare mai putea salva ţara de ciocanul stalinist!? Evenimentele îi vor demonstra că era prea târziu, zarurile fuseseră aruncate!În ziua de 22 decembrie 1947, premierul Petru Groza a avut o întrevedere cu regele, în cadrul căreia a abordat situaţia din ţară, avansând ideea că monarhia era şi ea trecătoare şi că va veni o vreme în care România nu va mai avea nevoie de această instituţie.În seara zilei de 29 decembrie, ora 20,30, regele Mihai a fost anunţat de mareşalul palatului despre cererea premierului Groza de a-i acorda o audienţă a doua zi, la ora 10. Suveranul a presupus că urma să fie abordată problema căsătoriei sale cu principesa Ana de Bourbon-Parma, pe care o întâlnise la Londra. Audienţa respectivă a avut loc a doua zi, de faţă fiind regele Mihai, regina mamă Elena, Petru Groza şi Gheorghiu-Dej.Cel care a început discuţia a fost Petru Groza: “Ei bine Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească. Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei v-am avertizat că va trebui să vă pregătiţi pentru aşa ceva. Trebuie să înţelegeţi că nu mai există loc în România pentru un rege”. Mihai va încerca să reziste: “Nu dumneavoastră sunteţi cel care puteţi să-mi spuneţi să plec. Această chestiune trebuie s-o hotărască poporul”.După acest schimb de replici, Groza înmânează regelui actul abdicării sale, gata redactat. Regele cere un răgaz de 48 de ore, dar răspunsul lui Groza cade implacabil: “Este imposibil. Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dumneavoastră, se vor ivi neplăceri”.Regele va semna actul abdicării forţate, în contextul în care garda palatului fusese schimbată, palatul era înconjurat de trupe loiale comuniştilor, iar legăturile telefonice fuseseră întrerupte. După ce regele semnă decretul de abdicare şi-l înmână lui Petru Groza, acesta se apropie de regina mamă Elena, se lovi cu mâna peste buzunarul de la spate şi îi spuse: “Ia vedeţi ce am aici”. Regina se retrase un pas înapoi, iar Groza se întoarse spre rege, ridicând clapa buzunarului pentru a se vedea pistolul: “Nu voiam să risc. Nu aveam de gând să vă las să procedaţi cu mine cum aţi făcut cu Antonescu”.Acesta a fost filmul abdicarii regelui Mihai, în aceeaşi zi Adunarea Deputaţilor proclamând Republica Populară România. Fără discuţie, actul petrecut la 30 decembrie 1947, trebuie analizat în contextul istoric în care se derula istoria României şi în conjunctura determinată de presiunea factorilor externi.Simplul fapt că regele s-a întors în patrie în decembrie 1947 reprezintă un act de curaj şi o asumare voluntară a destinului naţiunii sale. În viziunea preşedintelui Traian Băsescu, regele Mihai şi-ar merita locul cuvenit în istoria naţională doar în prezenţa sacrificiului suprem. Oare un suveran bun este un suveran mort? Oare toţi suveranii ar trebui să aibă soarta lui Ludovic al XVI-lea sau Nicolae al II-lea pentru a primi recunoaşterea cuvenită?Există oare vreo garanţie palpabilă că martiriul regelui ar fi salvat România de calvarul comunist? Spre exemplu ţarul Nicolae al II-lea a rămas în Rusia lui Kerenski şi apoi a lui Lenin, deşi a avut multiple şanse să plece, şi a plătit cu viaţa lui şi a întregii sale familii.Comunismul nu s-a împiedecat de amănunte triste, ţarul a murit, iar ruşii au trăit aproape un secol bezna totalitarismului. De ce ar fi mai vinovat regele Mihai I pentru instaurarea comunismului în România, decât Churchill, Roosevelt, Truman sau Stalin? De ce ar fi un mai mare trădător de patrie regele, decât noi toţi românii care am suportat cu umilinţă abisală, fără să dăm senzaţia că trăim, o jumătate de secol de regim comunist, care ne-a depersonificat, care a compromis ideea de clasă politică, care a compromis patriotismul şi care a produs şi produce sechele la nivel mental? Doar pentru că aşa doreşte preşedintele Traian Băsescu?!Regele ar fi putut rezista, glonţul revolverului lui Petru Groza nu ar fi rămas nefolosit, iar în România tot s-ar fi auzit cântecele patriotice ale şoimilor patriei şi pionierilor, de care nu a fost străin nici actualul preşedinte. Măcar pentru ceea ce a însemnat monarhia în istoria poporului român, singura formă de guvernare legitimă (sistemul republican fiind de import sovietic), preşedintele ar fi trebuit să tacă.De numele Hohenzollerni-lor se leagă marile momente ale istoriei noastre moderne: Constituţia din 1866, cucerirea independenţei de stat, apariţia partidelor politice moderne, realizarea României Mari, Constituţia din 1923.Închei, prin a aprecia “răspunsul” dat de Casa Regală efemerului preşedinte Traian Băsescu: un individ nepregătit care şi-a făcut un obicei din a arunca jigniri gratuite în dreapta si in stanga, nu merita decat ignorat.Autor: prof. Ciprian Rigman
Pentru a oferi cea mai bună experiență, folosim tehnologii, cum ar fi cookie-uri, pentru a stoca și/sau accesa informațiile despre dispozitive. Consimțământul pentru aceste tehnologii ne permite să procesăm date, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site. Dacă nu îți dai consimțământul sau îți retragi consimțământul dat poate avea afecte negative asupra unor anumite funcționalități și funcții.
Funcționale
Mereu activ
Stocarea tehnică sau accesul este strict necesară în scopul legitim de a permite utilizarea unui anumit serviciu cerut în mod explicit de către un abonat sau un utilizator sau în scopul exclusiv de a executa transmiterea unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice.
Preferințe
Stocarea tehnică sau accesul este necesară în scop legitim pentru stocarea preferințelor care nu sunt cerute de abonat sau utilizator.
Statistici
The technical storage or access that is used exclusively for statistical purposes.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Stocarea tehnică sau accesul este necesară pentru a crea profiluri de utilizator la care trimitem publicitate sau pentru a urmări utilizatorul pe un site web sau pe mai multe site-uri web în scopuri de marketing similare.
