Istoricul IOAN PISO cere ministrului Culturii salvarea a ceea ce a mai rămas din PATRIMONIUL NAȚIONAL

Cunoscuitul istoric clujean Ioan Piso apreciază că prezervarea patrimoniului național este o chestiune de siguranță națională și cere printr-o scrisoare deschisă adresată lui Vlad Alexandrescu, ministru al Culturii, să mai salveze ceea ce a mai rămas de salvat din acest patrimoniu. Redăm mai jos scrisoarea, cu precizarea că intertitlurile aparțin redacției.

După ministeriatul dlui Ion Caramitru, care și-a jucat excelent și rolul din fruntea Culturii, zadarnic m-am mai adresat urmașilor săi. Fie că nu aveau nimic de-a face cu cultura, fie că erau intelectuali numai pentru ei înșiși. Ca unul care de peste patruzeci de ani apăr patrimoniul național de la catedră, din fruntea unui muzeu, de pe șantierele arheologice sau chiar din stradă, mă adresez Dumneavoastră la început de mandat cu noi speranțe.

Structura patrimoniului cultural al României este cea a unui patrimoniu cultural european, creat în condiții specifice sau receptat de poporul român de-a lungul istoriei sale. El arată ce am fost în stare a realiza și reprezintă unul dintre principalele argumente ale apartenenței țării noastre la structurile politice ale Uniunii Europene. Prezervarea patrimoniului cultural al României este, prin urmare, o chestiune de siguranță națională.

Dacă ar fi să evaluăm numărul sau densitatea monumentelor din România, putem constata că au valori medii, inferioare celor din toate țările situate la vest de noi și că nici nu este în mod egal distribuit pe întinsul țării. Este cu atât mai dureroasă pierderea oricărui monument.

Sub dictatură întreaga politică în domeniul culturii era subordonată țelului construcției societății comuniste. Numai unele monumente, cele care puteau fi folosite propagandistic, au fost asumate de conducerea comunistă. A căzut pradă prostiei și arbitrariului o bună parte a patrimoniului național. Au fost distruse biblioteci cu cărți rare, edificii de cult, situri arheologice de o bogăție inestimabilă. Au avut de suferit orașele mari și mici, fie prin distrugerea unor valoroase monumente de arhitectură, fie a unor întregi ansambluri. S-a dorit distrugerea aspectului și sufletului satului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai lege de acest pământ și de trecut. Ar fi un demers foarte anevoios a înșira toate pierderile suferite de patrimoniul istoric al României în perioada comunistă.

Speranțele pe care ni le-am pus în 1989 în schimbarea regimului nu s-au împlinit nici în privința patrimoniului cultural național. Prostia și lăcomia, tolerate de o justiție debilă, au continuat la dimensiuni nebănuite distrugerile anterioare. 

Legi strâmbe, jafuri pe bandă rulantă

Unul dintre primele acte ale conducerii post-revoluționare a fost desființarea vechii legi a patrimoniului. Ar fi putut fi schimbate vreo două paragrafe cu iz de poliție politică. Legea a fost însă integral anulată, iar această țară a rămas timp de 11 ani fără o lege a patrimoniului. Veritabilii specialiști, polițiștii de patrimoniu și procurorii au fost lipsiți de un act normativ pe care să-l poată invoca.

Să nu-mi spună nimeni că a fost o întâmplare. Că valorile culturale trebuie să circule liber într-o Europă unită este o teorie perversă atât timp cât posibilitățile financiare nu sunt echivalente. Totul se concentrează acolo unde se află banii, iar România a rămas fără apărare. Veți găsi în occident destui cumpărători pentru o brățară dacică, dar noi nu suntem în stare să recuperăm o operă a lui Constantin Brâncuși.

Proaspeții noștri îmbogățiți, fără școală și fără educație, preferă să se împopoțoneze cu un Bentley sau cu un Lamborghini în loc de a sponsoriza cultura, așa cum fac oameni bogați din occident aparținând celei de a doua sau celei de-a treia generații. Mulți români și-au vândut sufletul pentru bani. În 1990 au fost jefuite muzeele și bisericile din sud-vestul țării. Un exemplu îl constitue muzeul din Sarmizegetusa, de unde într-o noapte au dispărut toate piesele de valoare descoperite de noi în decursul anilor.

Este de menționat că au fost furate toate obiectele publicate, deci care aveau prin aceasta un certificat de autenticitate, nu și niște copii arătoase care se aflau alături. Asta arată, pe de-o parte, că furtul a fost comandat, pe de alta că au fost amestecați specialiști de-ai noștri. Am fost asigurat atunci că ar fi fost anunțat Interpolul, dar mai târziu am constatat că s-a mințit. În toată această afacere justiția a fost absentă.

Retrocedări fără căpătâi

O altă crimă săvârșită de conducătorii noștri postrevoluționari împotriva culturii românești a fost retrocedarea în natură, mai ales în Transilvania, a mii de edificii în care funcționau instituții de cultură sau școli. Nici nu mai contează dacă moștenitorii au fost veritabili sau falși. Din capul locului asemenea edificii nu trebuiau retrocedate în natură, căci nu au fost retrocedate nici în alte țări răsăritene.

Cum este cu putință ca într-o țară civilizată valori care îi aparțin întregii comunități să fie evacuate de executori judecătorești? De pildă, astăzi palatul Bánffy, care adăpostește Muzeul de Artă din Cluj este în pericol de a fi pierdut, iar soarta minunatului Muzeu al Farmaciei pare a fi pecetluită. Autoritățile, singurele vinovate, ridică din umeri a neputință.

Dacă șmecherii care ne-au condus au dorit într-adevăr ca prin retrocedarea in integrum să readucă țara în situația de dinaintea instaurării comunismului, de ce nu au repus în vigoare și constituția din 1923 dimpreună cu monarhia?

Vânătoarea de comori 

Domnule Ministru, vă rog să inițiați o lege care să apere puținul care ne-a rămas și să salveze edificiile pentru care nu există o sentință definitivă.

Un capitol aparte îl voi dedica detectoriștilor. Este un fenomen cunoscut și în alte țări, care însă la noi a făcut ravagii. Îndată după revoluție hoarde de detectoriști au cutreierat întregul teritoriu al țării, beneficiind de atitudinea pasivă sau chiar binevoitoare a autorităților. Două sunt aspectele grave. Dacă ai scos piesa din contextul său arheologic, ai pierdut jumătate din informația științifică. Pe de altă parte, în ciuda eforturilor lăudabile ale unor polițiști, procurori și specialiști în arheologie, un număr imens de piese, imposibil de apreciat, a fost pierdut pentru țara aceasta și pentru știință.

Recuperarea brățărilor de aur, kosonilor sau a legilor municipale de la Troesmis a însemnat un mare succes, dar trebuie să ne fie clar că piesele găsite sunt numai niște fărâmituri din tot ce s-a furat. Acestea au putut fi recuperate fiindcă amprenta locului de descoperire era clară.

De pildă, legea municipiului Troesmis nu putea proveni decât de la Troesmis. Nu pot însă uita că, atunci când au auzit de brățările dacice de aur, unii mari„specialiști“ au afirmat că așa ceva nu există. Au spus o prostie cât ei de mare, punând în pericol recuperarea brățărilor. Originea altor piese nu poate fi atât de lesne identificată. Să luăm, de pildă, diplomele militare. Sunt plăcuțe de bronz date militarilor romani la lăsarea la vatră. Ele sunt copii ale unei constituții imperiale și conțin nu numai drepturile primite de veterani (cetățenia romană și dreptul de căsătorie potrivit normelor romane), ci și numele provinciei, al guvernatorului, lista tuturor trupelor, date despre veteran și originea lui, deci o mulțime de informații extrem de importante despre istoria provinciei.

Aceste diplome militare au un preț foarte bun pe piața europeanăde antichități. Circa 100 de diplome militare pentru armata Daciei de care știu au circulat în ultimii ani în țările occidentale. Ele provin cu siguranță din Dacia, numai că acest lucru nu poate fi dovedit în fiecare caz în parte, chiar dacă toate castrele romane de la noi au fost găurite și răvășite. 

Să luăm acum zona Munților Orăștiei, care a fost făcută praf. Cunoaștem sute de orașe grecești și romane în bazinul mediteranean, dar civilizația dacică este unică, iar manifestările ei majore au avut loc în Munții Orăștiei. Cu atât mai mari și mai de neînlocuit sunt pierderile suferite aici. S-a ajuns atât de departe, încât nici nu știu dacă mai este ceva de furat.

În fața unor asemenea situații situații autoritățile au închis ochii. Mereu vezi la televizor câte un „norocos“ care a găsit pe undeva câte un tezaur, iar statul îl fericește cu o sumă de bani. Dar dacă nu îl declară și îl trimite în străinătate? Și într-un caz și în celălalt contextul arheologic a fost distrus. 

Vă rog, domnule Ministru, să inițiați un proiect de lege prin care să se interzică definitiv utilizarea detectoarelor de alte persoane decât făcând parte din instituțiile științifice specializate, iar de către acestea numai conform eticii profesionale. Fundamentarea ar fi simplă: bogățiile subsolului îi aparțin statului român. Democrația nu înseamnă dreptul neîngrădit de a fura. Nu-mi pasă dacă vom fi pârâți la Bruxelles, de vreme ce apărarea patrimoniului național este o chestiune de siguranță națională.

Cazul Roșia Montană

Scandalul Roșia Montană a fost cel care a trezit conștiința acestei țări. În anul 2002 un număr de 1038 de instituții științifice prestigioase din întreaga lume au semnat un protest împotriva distrugerii galeriilor romane de la Roșia Montană, anticul Alburnus Maior.

Întreaga lume științifică știa că aici au fost descoperite celebrele tăblițe cerate care constituie unul dintre izvoarele dreptului roman. Răspunsul lui Mircea Angelescu, directorul de atunci al patrimoniului din Ministerul Culturii: „Ăia habar n-au“. Afirm cu toată răspunderea că galeriile romane și întregul sit de la Alburnus Maior sunt un monument unic în lume, iar dacă s-ar găsi cineva să le pună în valoare, ar constitui o țintă a turismului european și ar aduce bunăstare întregii zone. Nu astfel a gândit pe atunci Ministerul Culturii, care prin așa-zisul „program de cercetare Alburnus Maior“ a vândut Roșia Montană companiei canadiene.

O dovadă este că premiile Ministerului Culturii pe anii 2002 și 2003 au fost sponsorizate de către firma canadiană, pe care se presupune că o verifica. Funcționari din Ministerul Culturii au fost primii vinovați de asta, în vreme ceprimii oameni din stat, precum și academicieni, primari și arheologi au devenit niște bieți agenți ai companiei canadiene. S-a opus însă societatea civilă. Rareori m-am simțit atât de mândru de acest popor ca atunci când în Cluj au ieșit în stradă 20000 de oameni pentru a apăra patrimoniul național. Încă și mai de admirat au fost miile de moți ieșiți în stradă la Câmpeni împotriva vânzătorilor și în apărarea valorilor și a moduluilor de viață.

Cum s-a ajuns la asemenea abuzuri? Mă voi referi numai la Comisia Națională de Arheologie, chiar dacă involuția Comisiei Naționale a Monumentelor și Siturilor a fost identică. În octombrie 2000 Comisia Națională de Arheologie s-a pronunțat împotriva proiectului de la Roșia Montană.

S-a abținut un singur arheolog (Dumnezeu să-l ierte!), care va ajunge, prin urmare, președintele comisiei. În anii 2001 și 2003 comisia a fost epurată de contestatari, iar în 2003 votul ei a devenit consultativ. De-atunci încoace funcționarii ministerului decid ce anume din patrimoniul național trebuie distrus.

Îmi amintesc cu amărăciune că în 2002 un coleg de-al meu de la Universitatea din Cluj, în calitate de președinte al comisiei, a dat alături de comisie (cu cinci excepții) descărcare arheologică pe 1100 de hectare de la Roșia Montană, dintre care cercetate fuseseră numai 2,2, iar în 2003 un alt coleg de-al meu a dat alături de comisie (cu o excepție) descărcare arheologică pentru Muntele Cârnic, în care fuseseră descoperite 70 km de galerii.

Ani de zile ne-am zbătut ca acest ultim act să fie anulat. Când în sfârșit s-a ajuns la asta în urma unei sentințe definitive, Comisia Națională de Arheologie a acceptat în 2011 un nou certificat de descărcare arheologică pentru același munte Cârnic. Cu greu îmi pot închipui o sfidare mai mare a legii, a bunului simț și a propriei profesiuni. Deși tot drumul care putea duce la dezastru a fost presărat de ilegalități și de acte de corupție, DNA a fost din cale afară de discret, ca să nu zic mai rău.

Ce-i de făcut acum, când lucrurile au început a se lămuri? Ce se întâmplă cu zecile de edificii de patrimoniu cumpărate la Roșia Montană de companie și care stau să se prăbușească? Ce se întâmplă cu miile de hectare de terenuri pentru care s-a dat în mod ilegal certificatul de descărcare arheologică?

Domnule Ministru, vă rog să reconsiderați întreaga problematică a Roșiei Montane și să sprijiniți eforturile de a o include în lista UNESCO. Ministerul spaniol al Culturii a fost cel care a inițiat asemenea proceduri pentru minele romane de aur de la Las Medulas, care astăzi ele sunt vizitate de milioane de turiști, iar zona, una dintre cele mai sărace ale Spaniei, s-a ridicat datorită lor. Noi de ce nu am fi în stare?

Parcul Custozza din Alba Iulia

Un scandal încă puțin cunoscut de opinia publică este cel legat de parcul Custozza din Alba Iulia. Încep prin a aminti faptul că planul orașului medieval se suprapune celui al castrului legiunii XIII Gemina, iar în parcul Custozza se afla clădirea comandamentului (principia) acestui castru, un edificiu imens și cel mai bine păstrat în acest gen din partea europeană a Imperiului Roman.

Nu numai acest edificiu, ci și întreaga stratigrafie arheologică până în evul mediu, fuseseră foarte bine conservate, iar asta până în clipa dezastrului. Dezastrul l-a constituit un proiect în valoare de 52 mil. de euro de „amenajare“ cu pavele turcești. În 2011 ziduri romane și stratigrafia arheologică au fost scoase cu excavatoarele și aruncate la gunoi. Avem de-a face cu distrugerea celui mai important sit arheologic încă necercetat al României.

Și-au dat mâna în această crimă primăria Albei Iulia, niște arhitecți îmbuibați, direcțiunea Muzeului Unirii, un coleg din Cluj, vânzător și al Roșiei Montane, Ministerul Culturii și Comisia Națională de Arheologie. Aceasta și-a trimis în luna mai 2011 trei reprezentanți la Alba Iulia, care au raportat că totul este în ordine. După câteva luni situl era făcut praf.

Nici Secția de istorie a Academiei Române nu a suflat o vorbă despre acest dezastru. Are circumstanța atenuantă că nu pricepe prea bine despre ce e vorba acolo. Timp de cinci ani justiția nu a avut nicio reacție.

Situl roman de la Șibot

Un alt exemplu despre colaborarea în defavoarea patrimoniului național între investitori și cei care ar trebui să-l apere este situl roman de la Șibot, pe traseul autostrăzii Orăștie – Sibiu. Nu se știuse nimic de el, deși era de o valoare excepțională. A fost cercetat în grabă și incomplet. Într-o țară civilizată el ar fi fost salvat prin devierea autostrăzii sau prin ridicarea ei pe piloni, ar fi fost cercetat cu grijă și restaurat. Mai mult decât atât, pe parcursul autostrăzii ar fi putut fi ridicat un muzeu al sitului, așa cum vedem, de pildă, în Franța. Pentru Ministerul nostru al Culturii și pentru Comisia Națională de Arheologie mai presus a fost interesul imediat al investitorului, astfel încât situl roman de la Șibot nu mai există.Nu am auzit să se fi deschis vreun dosar penal.

Fiindcă veni vorba de autostrăzi, trebuie știut că în țările situate la vest de noi cercetarea arheologică pe parcursul autostrăzii se face din banii din proiect și începe cu doi sau trei ani înaintea debutului propriu-zis al lucrărilor. Or, la noi arheologii lucrează în umbra excavatorului. Cum se mai poate face în atari condiții o cercetare exhaustivă? Ce șanse mai are vreun monument de a fi conservat?

Cine salvează templul palmyrean din Sarmizegetusa?

Domnule Ministru, vă rog să inițiati un proiect de lege care să oblige autoritățile să finanțeze săpăturile de salvare din proiect, iar ele să înceapă cu doi sau trei ani înainte de lucrările propriu-zise.

Afirm cu toată răspunderea că nu cunosc vreo țară europeană în care bătaia de joc la adresa monumentelor arheologice majore să fie mai mare decât la noi. În anii1999-2000 l-am convins pe dl ministru Ion Caramitru să cumpere 16 hectare de ruine la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și să inițieze un program de restaurări. Din 2001 programul a continuat mai mult homeopatic, pentru ca în 2006 să fie sistat cu totul. Care a fost motivul? Ministrul Adrian Iorgulescu anunțase în 2005 că anul 2006 va fi declarat „an Traian“.

Între timp și-a amintit sau i se va fi spus că pe lângă împărat mai există un Traian. Despre anul Traian nu a mai suflat nimeni vreo vorbă, iar restaurările la Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost sistate. Începând din anul 2012 Ministerul Culturii mi-a interzis mie și echipei mele să continui cercetările la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. De-atunci formidabilul Capitoliu, primul descoperit în Dacia, și un spectaculos templu palmyrean, ambele cu cercetarea nefinalizată, se distrug an de an, până nu va mai rămâne nimic. De distrugerea Palmyrei este vinovată organizația ISI. De distrugerea templului palmyrean din Sarmizegetusa este vinovat Ministerul Culturii.

Vă rog, Domnule Ministru, să finanțați cercetările arheologice sistematice, așa cum o făcusedl Ion Caramitru, cu consilierea unei Comisii Naționale de Arheologie competente. Vă mai rog să reluați proiectele de restaurare, sub supravegherea unei Comisii Naționale a Monumentelor și Siturilor Istorice, care să-și ia rolul în serios. Altfel nu facem altceva decât să îmbogățim niște firme, iar monumentele, în loc de a fi restaurate, sunt distruse. Aș putea da mai multe exemple, dar mă voi limita la sanctuarul mare în aliniament de la Grădiștea Muncelului, a cărui restaurare a însemnat distrugerea lui.

Cer iertare tuturor celor care s-ar fi așteptat să protestez împotriva tuturor atentatelor comise împotriva patrimoniului național în București și în alte localități ale țării. Sunt în primul rând arheolog și mi-e mai la îndemână să aduc probe din domeniul meu.

Modele de succes

Aș putea însă veni cu exemplul Romei. Cât este Roma istorică de mare, nu veți vedea nicăieri intervenții contemporane care să distrugă frumusețea și puritatea ansamblurilor arhitectonice. În această metropolă nu există decât două linii de metrou, care ocolesc cu grijă orașul roman subteran. O singură dată s-a dorit a se face o intervenție, într-un loc numit Largo Argentina, unde au fost însă identificate temple din vremea republicii romane.

Au fost restaurate, iar astăzi atrag sute de mii de turiști. Asta îmi amintește de un plan sinistru de curând conceput în Cluj, cel de a se străpunge Piața Unirii printr-un pasaj subteran, care ar urma să fie creat cu ajutorul unui utilaj care să spulbere totul în calea sa, adică taman forul roman care se află la nord de biserica Sf. Mihail. Să revenim însă la Italia, pe care mulți o vizitează, dar puțini o pricep. Nu veți vedea nici la Florența, nici la Pisa, nici la Verona, nici la Veneția intervenții neavenite în ansamblurile istorice. Nu veți găsi nicăieri monștri de felul celor de lângă Atheneul Român sau de lângă Catedrala romano-catolică din București. Ce să mai vorbim de minunatul Maramureș? Doar cine l-a cunoscut cu treizeci de ani în urmă își dă seama de dezastru.

S-au întors vajnicii maramureșeni cu bani din străinătate și au aplicat principiul „ca la mine nu-i la nimeni“. I-a sfătuit cineva să nu-și distrugă minunata arhitectură? Au fost făcute sau adaptate legi care să protejeze acest unic patrimoniu? Nu s-ar fi putut găsi soluții care să îmbine valorile trecutului cu comoditatea modernă?Vă asigur că, dacă am fi avut autorități competente, astăzi Maramureșul cu greu ar mai face față mulțimilor de turiști din întreaga lume.

Stimate Domnule Ministru, vă rog să reorganizați comisiile monumentelor și siturilor de așa manieră, încât ponderea arhitecților în conflict de interese să fie măcar rezonabilă.

Piso: Unde e Muzeul de Istorie a Transilvaniei?

A devenit aproape o axiomă că în cultură nu se dau bani decât dacă pot fi furați. Un exemplu este Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. În anul 2009, pe când eram dat afară pentru a treia oară din fruntea instituției din motive legate de Roșia Montană, direcțiunea interimară a fost determinată de funcționari din Ministerul Culturii să încheie un contract cu firma Artex din București pentru reamenajarea expozițiilor; subliniez: strict pentru reamenajarea expozițiilor și nu pentru alte lucrări. Până aici sunt toate bune și frumoase.

Trecem peste faptul că pentru încheierea acestui contract au fost încălcate toate legile. Marea problemă este valoarea contractului, care se ridică cu TVA la cifra de 13 mil. de euro, atunci când în mod cinstit operațiunea ar fi costat de zece sau chiar de douăzeci de ori mai puțin. În ultimele săptămâni ale anului 2009 s-a ajuns să se cheltuiască sau, mai bine-zis, să se fure 1,7 mil. de euro.

M-am întors în fruntea muzeului cu ajutorul justiției și am întrebat unde-i expoziția și ce s-a întâmplat cu banii. Când am cerut recuperarea acestora, ministrul de atunci al culturii, dl Kelemen Hunor, m-a eliberat din funcție. Mai rău decât atât, a numit în fruntea muzeului tocmai persoanele vinovate de dezastru, probabil pentru ca banii să nu mai poată fi recuperați.

Astăzi, după șase ani de la catastrofă, muzeul din Cluj, cu cel mai bogat patrimoniu din țară, nu mai există. Obiectele sale se distrug în depozitele subterane, ale căror pereți au o umiditate de 98%. Asta și fiindcă, tot în lipsa mea, au fost făcute lucrări proaste de izolare cu firme „agreate“ de minister.

De asemenea în lipsa mea au fost puse peste clădire planșee grele de beton fără o expertiză a fundațiilor. Și această ispravă a fost făcută cu firme „agreate“ de minister. Rezultatul este că edificiul se află în stare de precolaps. Nimănui nu-i pasă. Ministerul Culturii nu a făcut nimic, fiindcă se simțea cu musca pe căciulă, iar actuala direcțiune a defunctului muzeu, vinovată pentru dezastru și protejată din exact acest motiv, încasează salarii nemeritate. Ce fac autoritățile din Cluj? Tac și ele.

În cei zece ani de directorat al meu pragul instituției nu a fost călcat de niciun primar, de niciun prefect, de niciun președinte de consiliu județean. Nu era rost de tăiat panglici. Își închipuie autoritățile clujene că orașul poate ajunge capitală culturală europeană fără un muzeu de istorie? Dosarul Artex se află la DNA din august 2010, dar nimeni nu a fost dat în judecată.

Domnule Ministru, vă rog cu insistență să salvați ce se mai poate salva din Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei!

Știu foarte bine că Ministerul Culturii nu poate lupta singur împotriva hienelor și a prostiei. Avem nevoie de legi mai aspre, care să fie și aplicate de magistrați în cunoștință de cauză. Eate greu pentru orice procuror sau judecător să se plece cu aceeași competență asupra unui dosar de hoț de buzunare, al unuia de viol și al unuia de distrugere al unui sit arheologic. Nu mă gândesc la un fel de DNA al patrimoniului, ci la specializarea sau formarea unor magistrați și polițiști în acest scop. Ar trebui încurajați și cei câțiva procurori și polițiști de patrimoniu care își fac cu adevărat datoria și ar trebui să li se sporească numărul și atribuțiunile.

Fără o educație adecvată legile sunt de puțin folos. În programa școlară ar trebui reintroduse acele ore de istorie care au fost scoase în urma unei nechibzuite „reforme“ postrevoluționare, iar copiii să fie educați în spiritul respectului pentru patrimoniul cultural și al apărării acestuia. Nu ar strica nici introducerea unei noi discipline ca Istoria Artelor. Aș merge chiar mai departe și aș organiza niște reciclări periodice ale primarilor, preoților și dascălilor, astfel încât să fie în stare a educa și a conduce comunitățile în spiritul protejării patrimoniului. Aș vrea să văd și la noi ceea ce am văzut în multe muzee mari din străinătate, și anume clase întregi de copii împreună cu dascălii lor șezând sau întinși pe jos și desenând sau așternându-și pe hârtie părerile despre o pictură sau o sculptură și apoi discutându-le. Pentru asta ar trebui, de pildă, să avem muzeele deschise și nu siluite și închise cu anii.

În cultură trebuie pus omul potrivit la locul potrivit, cu tot atât de puține imixtiuni ale politicului ca la magistrați. Bunul simț cere ca toți cei implicați în cultură să apere exclusiv interesele culturii și nu altele, străine ei, iar dacă altcineva, din afară, dorește să încalce legea sau bunul simț, s-o facă pe propria-i răspundere!

Nevoia unei curățenii regenerante

Cele două comisii subordonate Ministerului Culturii, și anume Comisia Națională a Monumentelor Istorice și Comisia Națională de Arheologie, trebuiesc drastic curățate de toți cei care, din slugărnicie, incompetență sau conflict de interese, au luat decizii împotriva eticii profesionale. După care, Domnule Ministru, vă rog să le redați autonomia. 

A servi cultura în mod cinstit comportă riscuri. Începând din anul 2001, am fost dat afară din fruntea Comisiei Monumentelor și Siturilor Istorice pentru Transilvania, din Comisia Națională a Monumentelor și Siturilor Istorice, din Biroul Comisiei și apoi din Comisia Națională de Arheologie și de patru ori din fruntea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. Asta în jargonul securist al făptuitorilor se cheamă că am fost „eliminat“. Au căutat să mă elimine și din meserie, interzicându-mi până și încheierea săpăturilor în curs de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Mi-a rămas satisfacția că anumite specimene m-au socotit incompatibil cu ele.

Domnule Ministru, îmi exprim în încheiere speranța că de-acum înainte cultura va fi administrată alături de oamenii de cultură și nu împotriva lor.

Cu aleasă considerație, Prof. emer. dr. Ioan Piso