Scrierile din Mariupol ale Nadejdei Sukhurovka sunt unele dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale războiului brutal și criminal declanșat de regimul Putin în Ucraina. Nadejda și alte zeci de mii de oameni sunt captivi în orașul bombardat non-stop de ruși. Port strategic la Marea Avoz, Mariupol a devenit mai degrabă moloz. Din 27 februarie până acum, totul a devenit amintire: copiii care se jucau în parcuri, bătrânii care se odihneau pe bănci, străzile pline de oameni și clădirile frumoase.

În oraș au mai rămas 300 000 de oameni. Fără apă, căldură, gaz, lumină, și deja fără case. Rușii lansează 50 până la 100 de bombe deasupra orașului pe zi. Atacurile au distrus aproape 90% din oraș, ucigând peste 3.000 de civili. Mai mulți dintre ei sunt fie dispăruți, fie îngropați sub dărâmături. Supraviețuitorii care rămân în oraș rămân fără curent electric, încălzire și alimentare cu apă.
În ciuda atacurilor constante asupra obiectelor civile și a încercărilor de a-i face pe oameni să-și predea orașele, tacticile inumane rusești de anihilare și intimidare au eșuat.
Jurnalul Nadejdei Sukhurovka este un strigăt disperat de ajutor, în numele a zecii de mii de oameni care își așteaptă moartea în subsoluri.
Sunt sigură că voi muri în curând

„Ies afară într-o pauză între bombardamente. Trebuie să-mi plimb câinele. Scâncește tot timpul, tremură și se ascunde după picioarele mele. Vreau să dorm tot timpul. Zona din jurul clădirilor înalte este liniștită și moartă. Nu îmi mai este frică să mă uit în jur. Vizavi, blocul 105 încă arde.
Flăcările au devorat cinci etaje și îl rod încet pe al șaselea. Într-o cameră, focul arde ușor, ca într-un șemineu. Ferestrele negre carbonizate nu au sticlă. În ele, se văd perdele, ca niște limbi, care cad, mistuite de flăcări.
Privesc asta cu calm și mă simt condamnată. Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile. În acest oraș, toată lumea așteaptă mereu moartea.
Salvatorii au murit
Sper doar ca sfârșitul meu să nu fie prea înfricoșător. Acum trei zile, un prieten al nepotului meu cel mai mare a venit și a spus că sediul pompierilor a fost lovit de o bombă. Salvatorii au murit.
Unei femei i-a zburat brațul, piciorul și capul. Sper să rămân întreagă, chiar și după explozia unei bombe aruncate din aer. Nu stiu de ce, dar mi se pare important.
Deși, pe de altă parte, nimeni nu este îngropat. Asa ne-au spus politistii cand i-am vazut pe strada si i-am intrebat ce sa facem cu bunica moarta a prietenului nostru. Sfatul a fost sa o punem pe balcon. Oare câte cadavre zac pe balcoane?
Blocul nostru nu fost lovit direct, ci doar tangential, de doua obuze. Ferestrele au zburat la unele apartamente, dar blocul rămâne aproape intact și, comparativ cu alte case, pare binecuvântat. Întreaga curte este acoperită cu mai multe straturi de fragmente de cenușă, sticlă, plastic și metal.
Încerc să nu mă uit la obiectul mare metalic care a aterizat pe terenul de joacă. Cred că e o rachetă sau poate o mină. Nu-mi pasă, e doar enervant.
La fereastra de la etajul trei văd fața cuiva și mă speriu. Se pare că mi-e frică de oamenii care sunt încă în viață.
Chiar și vântul este mort
Câinele meu începe să urle și înțeleg că bombardamentul va începe din nou în curând. E zi, stau pe stradă, iar liniștea din jurul meu amintește de un cimitir.
Nu sunt mașini, nu sunt voci, nici copii, nici bunicuțe pe bănci. Chiar și vântul este mort. Mai sunt câțiva oameni aici. Stau întinși în parcare, acoperiți cu haine. Nu vreau să mă uit la ei. Mi-e teamă că voi vedea pe cineva cunoscut.

Toată viața din orașul meu este acum mocnita, in subsoluri. În adăpostul nostru, viata seamănă cu o lumânare. Pentru a fi stinsă e nevoie de foarte puțin efort.
Orice vibrație sau adiere și întunericul va veni.
Încerc să plâng, dar nu pot. Îmi pare rău pentru mine, pentru familia mea, soțul meu, vecini și prieteni. Mă întorc în pivniță și ascult măcinarea josnică a metalului. Au trecut două săptămâni și nu mai cred că a fost odată altă viață.
În Mariupol, oamenii continuă să trăiască în subsoluri. Cu fiecare zi devine tot mai greu pentru ei să supraviețuiască. Nu au apă, mâncare, lumină, nici nu pot ieși afară din cauza bombardamentului constant. Locuitorii din Mariupol trebuie să supraviețuiască. Ajutați-i. Povesteşte despre asta. Să știe toată lumea că civilii continuă să fie uciși acolo”.