Oana Moraru, fondatorul școlii private Helikon din Călărași, a comentat despre carențele sistemului public de învățământ, în contextul discuției despre beneficiile Homeschooling-ului (școlirea ”acasă”)
Școala Helikon este acreditată de Ministerul Educației și cuprinde:
- Grădiniță: Grupa Mini (1,6 ani – 3 ani); Grupa Mică (3-4 ani); Grupa Mare (4-5 ani)
- Ciclu primar (Clasa Pregătitoare – IV)
- Ciclu gimnazial (V-VIII)
- Liceu (matematică-informatică intensiv engleză / filologie)
Oana Moraru: Mă tot întreabă ironic unii şi alții de ce dau în şcoală, de vreme ce şi eu sunt produsul ei. „Noi n-am trecut tot prin învățământul ăsta şi-am ajuns, până la urmă, oameni?”
Nu ştiu de alții, dar tot ce m-a ajutat pe mine sunt exact deprinderile pe care, inițial, şcoala mi le-a strivit. Am început să mi le formez după ce m-am dat cu capul de prag, în plecările la muncă afară, şi în țară, când m-am apucat să fac ceva pe cont propriu, să plătesc salarii, dări, să gestionez timp, oameni, informație, programe, crize etc.
Iată ce a trebuit să învăț singură şi, mai ales, să şterg din ce mi-a băgat şcoala în cap:
1. Cum să găsesc soluții pentru probleme imprevizibile, fără să mă crizez. Cum să pun cea mai bună întrebare ca să găsesc cea mai creativă rezolvare. Şcoala m-a învățat să gândesc algoritmic şi în cadru controlat. Sa nu pun întrebări. Profii mei ne dădeau zeci de probleme identice până mi se forma deprinderea. Prima oară când viața n-a semănat deloc cu stilul meu de rezolvare, am crezut că lumea e, pur şi simplu, nedreaptă 🙂
2. Cum să colaborez, cum să comunic, cum să deleg, cum să învăț de la cei din jur. La şcoală mi s-a tot spus să mă uit doar în caietul meu, să nu copiez, să nu suflu colegilor. Am învățat să nu aştept vreun „superviser” care să-mi spună cum şi ce trebuie făcut şi să mă inspir, conectându-mă direct sau virtual cu oameni care au ceva de transmis. La şcoală am trăit mereu cu impresia că succesul vine dacă îți mulțumeşti superiorul.
3. Cum să fiu alertă şi adaptabilă. Cum să accept că schimbarea e parte din viața noastră. De la un „board” internațional de şcoală, am aflat că orice plan e cu bază de schimbare şi că orice om poate fi înlocuit. Că e ok să plece oameni de lângă tine, că trebuie să te mişti înainte, cu curaj şi încredere, că viitorul vine bun dacă tu eşti bine. La şcoală am învățat că orice lucru se întâmplă previzibil, după un orar, că orice prof are tabieturi şi pretenții exacte. Ştiam exact când să împuşc nota, de pildă.
4. Cum să îmi asum riscuri. Cum e ok să greşesc de 9 ori, ca să îmi iasă bine a 10-a oară. La şcoală am învățat să îngheț la prima greşeală. Am învățat că dacă nu pot din prima, ghinion: mi-o iau alții înainte. Mi-a luat mie enorm de mult timp să pricep că viața mea nu e despre alții. Că nu e niciun pix roşu deasupra capului meu. Că pot să greşesc de câte ori îmi trebuie mie.
5. Cum să scriu cu pasiune. Să îmi comunic vocea. La şcoală, am scris mereu după planul altuia şi am tocit comentariile şi eseurile profilor. Acum mă uit la generația mea, ăştia de 40+ ani. Puțini au scăpat.
6. Cum să citesc fără să înghit tot ce e scris. Cum să îmi iau informația şi să o aşez într-un construct propriu, în capul meu. La şcoală am învățat că textul scris e lege, că în capitole şi pe discipline fixe vine cunoaşterea. Mi-a luat vreo 10 ani să fac rețele în capul meu, în loc de structurile liniare şi logica secvențială cultivată de majoritatea profesorilor mei.
7. Cum să fiu curioasă şi să-mi fac timp pentru viteza în care lumea propune azi informație. Mor de ciudă când văd că fiică-mea încă învață o Fizică total depăşită astăzi, neadevărată. De ce? Că aşa scrie în Programa dnei profesoare.
Noi, părinții de astăzi trebuie neapărat să vedem că ne aflăm în dimineața unei revoluții extraordinare a şcolii. Că omul viitorului este copilul care învață astăzi să gândească critic, să rezolve practic, să facă față imprevizibilului, să comunice cu pasiune, să îşi imagineze soluții dincolo de rezolvarea din manual, care ştie să colaboreze în grupuri foarte neomogene, diverse, să aibă tact, strategii de gândire transdisciplinară etc.
Este absolut o iresponsabilitate să cauți încă pentru copilul tău imaginea nostalgică a claselor în care ai crescut tu: linişte, disciplina executantului, copii în şir, unul în ceafa celuilalt, teme repetitive, adulți plictisiți, dar duri.
Treziți-vă, oameni buni! Învățați-i pe copiii voştri cum să nu-şi petreacă restul vieții dezvățându-se de şcoală! Gândiți pentru ei ca nişte antreprenori creativi ce sunteți, nu ca muncitorii de la banda de producție!
Mă uit cu tristețe pe conturile unor învățatori bine cotați: poze cu elevi ridicând colaje sau picturi identice; poze cu coruri şi dansuri populare la deschideri festive, omagii aduse inspectoratelor, brâul de lemn bej pe perete şi dictoane standard despre hărnicie sau salvarea planetei, poze cu recitaluri de poezie, poze cu Doamna sărutată şi asaltată cu flori etc.
Treziți-vă! Sunt copii de seama alor noştri care dezbat acum, la ora de Istorie, de pildă, cum apar şi de ce cad marile civilizații. Am văzut adineauri o lecție în care elevi de 10 ani transpuneau fenomenul istoric într-un model mecanic, cu roți zimțate. SF!
Viitorul copiilor noştri va fi lângă viitorul acelor copii! Pentru a câta oară, noi pe altă planetă, înapoi în timp!?