Proiectul “Mândrie și Beton” a început în octombrie 2010 în timpul masterclass-ului See New Perspectives, organizat de Robert Bosch și World Press Photo. Este povestea de succes a celor plecaţi la muncă în străinătate.
URMĂRIȚI MATERIALUL VIDEO AICI
ECHIPA:PETRUŢ CĂLINESCU – fotografii, video, montaj, documentare, www.petrut-calinescu.com
IOANA HODOIU – documentare, texte, interviuri, comunicare
Ciprian Ciocan – web developer, http://ciprianciocan.com
Alex Șerban – procesare imagine video, http://alexserban.ro
Electric Brother – procesare sunet, http://www.electricbrother.roUnul din şase români este plecat astăzi la muncă în străinătate. O bună parte dintre ei provin din mediul rural, iar banii trimişi în ţară au transformat ireversibil satele din care au plecat. Schimbările sunt mult mai vizibile la sat, unde strada principală e scena deschisă a unei competiţii sociale, decât la oraş, unde până şi competiţiile, sunt trăite individual şi în spatele uşilor închise.În ciuda faptului că au întreţinut economia României în ultimii 20 de ani, cei rămaşi acasă au un singur nume pentru cei plecaţi, şi acela peiorativ: căpşunari.„Mândrie şi beton” este un proiect despre transformările recente petrecute în satele tradiţionale, în mod special în cele din Ţara Oaşului şi Maramureş, în urma masivei plecări la muncă în străinătate. Dar mai ales este un proiect despre oamenii din spatele acestor transformări.***În timpul anului, unele sate din România sunt pustii. Nu se mai aud vitele care se întorc acasă, nici găini, nici copite de cai. Coloana sonoră a satului tradițional românesc s-a transformat parcă peste noapte într-un zgomot înfundat de betoniere, iar bătrânii satului în diriginți de șantier.Cei care au plecat primii în căutare de lucru au fost oșenii din satul Certeze. Migratori sezonieri în interiorul țării înainte de ’89, revoluția i-a găsit pe certezeni rutinați în viața austeră a celor plecați mai tot timpul anului de-acasă, cu ceva bani puși deoparte și organizați în comunități strânse și mobile, pregătite să exploreze piața muncii din Europa.Cunoscuți pentru capacitatea de muncă și pentru rezistența la condiții dificile, oșenii erau folosiți în perioada ceaușistă la muncile grele din țară. Munci grele și bine plătite. Astfel, defrișările masive pentru mărirea suprafeței agricole a țării s-au făcut în principial cu oșeni, iar banii câștigați de ei înainte de ’89 tot în case au fost băgați. Pe vremea când România atingea pragul limită al sărăciei într-un plan extrem de plată a datoriilor externe ale țării, satele din Oaș prosperau și vechilor case bătrânești le creștea primul etaj.După căderea comunismului, când sistemul de producție centralizat din România a intrat în colaps și au dispărut oportunitățile de muncă din țară, primii oșeni au forțat granița în căutare de lucru. Cu călăuze plătite, prin păduri, agățați sub garnituri de tren, în dube fără aer, hăituiți de poliția de frontieră, oșenii au marcat începuturile migrației forței de muncă din România cu degerături, foame, expatrieri și cu o incredibilă determinare de a face bani afară și de-a arăta în țară că, și în alte vremuri, tot ei sunt cei care au reușit.Prin „portițele” astfel deschise s-a scurs ilegal, în numai câțiva ani, un procent uriaș din populația activă a Țării Oașului. După câteva încercări de a-și găsi locul prin diverse țări ale Europei, cei mai mulți s-au regrupat la începutul anilor ’90 în Franța, la Paris. Au dormit pe unde au apucat, de multe ori în aer liber, au stat în case părăsite, au fiert apă ca să poată bea și au căutat soluții de supraviețuire într-o țară a cărei limbă nu o cunoșteau, în care erau priviți cu suspiciune, în care nimeni nu le dădea de lucru și nimeni nu-i primea în chirie.Întreprinzători și adaptabili la orice situație, oșenii au găsit în scurt timp soluția care le-a adus primii bani câștigați în Franța; au îmbrățișat cu entuziasm statutul legal temporar de « excluși social » (SDF – adică fără domiciliu fix și fără drept de lucru) oferit de statul francez, și au pus monopol pe distribuirea «ziarului săracului», un jurnal anume conceput pentru marginali, care nu își pot câștiga altfel existența. Au construit rapid cea mai eficientă și abilă rețea de difuzare a ziarului, reușind să facă din cerșetoria mascată o afacere uluitor de prosperă. În anii ‘90 oșenii făceau cel puțin 50 de euro pe zi « la ziare », bani pe care îi trimiteau în țară.“Regulă de aur: niciodată nu mănânci tot ce produci. Azi ai făcut 50 de euro, 40 pui de-o parte” sintetizează Cotroș din Certeze filozofia oșenilor. Certeze este cel mai bogat sat din România și a devenit un model de succes. Rând pe rând alte sate i-au urmat exemplul.În primii zece ani copiii lor au crescut singuri, iar ei au muncit până la epuizare la sute de km de casă, în cele mai grele condiții, până au reușit să se impună pe piața muncii în Franța. Au trăit în case părăsite sau barăci improvizate în pădurile de la periferia Parisului, au economisit fiecare cent câștigat și au trimis bani în țară pentru a ridica case uriașe ca mesaj al succesului lor afară.Astăzi, la 20 de ani după, oșenii sunt niște oameni realizați în Franța. Majoritatea bărbaților lucrează în construcții și femeile la menaj. Și-au luat copiii acolo, iar nepoții li s-au născut în Franța. Au acte în regulă și, mulți dintre ei, au chiar propriile firme de construcții prin care reușesc să integreze pe piața muncii și alți oșeni veniți mai târziu. Cei mai mulți dintre ei trăiesc în chirie, adunați în aceleași comunități ca acasă. Există blocuri întregi la periferia Parisului locuite în cea mai mare parte de oșeni. Mai există și astăzi oșeni la ziare, precum mai există și oșeni care trăiesc la pădure, dar aceștia sunt cei care au plecat mai târziu și încearcă prin orice mijloace să economisească bani și să recupereze astfel timpul pierdut.În tăcere și cu aceeași determinare cu care au reușit să-și facă un rost în străinătate, oșenii construiesc în satele de acasă lumea nouă. Poleită în inox și îngropată în betoane, lumea cea nouă înghite fără martori căsuțele de lemn și ultimii bătrâni rămași acasă.La Paris, oșenii continuă să trăiască după obiceiurile de-acasă. Stau numai între ei, mulți nu vorbesc limba, deși sunt acolo de mai bine de 15 ani, mănâncă sarmale, beau pălincă și visează în fiecare zi să se întoarcă acasă. Între prima generație, care a luptat din greu să-și facă un rost în Franța, și copiii lor, care vorbesc fluent limba și sunt perfect integrați în societatea franceză, se cască o prăpastie tot mai mare. Cei dintâi visează să se întoarcă într-o zi acasă, iar cei din urmă să poată rupe “blestemul betoului”care îi obligă, conform tradiției, să-și bage banii câștigați din greu în case cu mult etaje în satele natale.Casele mari țin departe de a-și împlini visele ambele generații. Cei ce visează să se întoarcă acasă sunt obligați să muncească departe de ele pentru a le putea întreține, cei ce visează să-și facă o viață la Paris, sunt obligați să-și bage toți banii câștigați în finalizarea lor. Iar asta, în mult cazuri poate dura o viață.Maramureșul, Moldova, Bucovina au și ele poveștile lor de succes care devin exemplu pentru comunitățile din jur. Casele bătrânești devin magazii de materiale pentru vilele în construcție, mașini scumpe se înghesuie pe ulițele devenite neîncăpătoare în luna august, când emigranții se întorc să își petreacă concediile în țară.