„O, ce zile frumoase!”, o nouă premieră la Teatrul Naţional

A treia premieră a lunii mai la Teatrul Naţional din Cluj va avea loc pe data de 19 mai, de la ora 19:00, în Studioul „Euphorion”. Este vorba despre spectacolul „O, ce zile frumoase!” de Samuel Beckett, în traducerea Ancăi Măniuţiu. Regia îi aparţine lui Instván Albu. Din distribuţie fac parte Miriam Cuibus – Winnie şi Cătălin Codreanu – Willie.Spaţiul aparent deschis din Ce zile frumoase este şi mai puţin primitor decât camera închisă din Sfârşit de partidă sau decât drumul şi copacul din Aşteptându-l pe Godot. Winnie apare aici ca o creatură umană confruntată cu totala pierdere a evidenţei propriei ei fiinţe. Dacă în primul act îşi poate umple existenţa printr-un dialog activ, repetat la nesfârşit, între cuvinte şi obiectele mărunte din geantă, scoase pe movilă şi puse la loc, eroina martirizată cu seninătate apare în al doilea act ca un simplu cap vorbitor, restul trupului fiind în întregime absorbit de movila hrăpăreaţă. Dintr-o femeie cochetă, planturoasă, plină de energie – în pofida ariei limitate de mişcare de care dispune –, Winnie se vede redusă pe sine la doi ochi care pot vedea doar ce se află în faţa lor, la două urechi care se chinuie să perceapă şi cele mai mărunte zgomote din marele deşert şi la o gură care mai poate încă vorbi pentru a umple tăcerea.Cumplit semnal de alarmă tras la adresa condiţiei umane!Winnie şi companionul ei Willie, reîntors la neputinţele sugarului, nu fac decât să completeze lista funebră a personajelor beckettiene, schilodite, mutilate şi ramolite, învârtindu-se parcă toate, pe loc, în jurul unui fel de grad zero al fiinţei, expuse însă în văzul tuturor, în mare vitrină a lumii contemporane. Nimic nu se schimbă niciodată cu adevărat în lumea acestor personaje care bâjbâie, „nu-i mai bine, nu-i mai rău, nici o schimbare. […] nici o durere” cum spune Winnie, însă totuşi „ceva îşi urmează cursul”, un mecanism invizibil învârte toate rotiţele timpului şi ale fiinţei, omul transformându-se într-o jucărie mecanică a cărei cheie de pornire e trasă de o putere exterioară, sadică prin atât indiferenţa sa cât şi prin intensitatea cu care îşi priveşte migăloasa punere în scenă a omului obiect printre alte obiecte.