Iată-ne și la prohodul statului social.Ce se întâmplă când crezi în povestea cu ”Statul care intervine la greu și-ți redă echilibrul… financiar și emoțional”? Exact ce vedem azi: momente istorice, ca în prima jumătate a secolului XX. Urmează căderea finală și nimeni nu o mai poate opri, cel mult întârzia încă puțin, extrem de puțin. Statul nu mai poate face altceva, decât să agraveze prin noi și noi intervenții, exact ca în Marea Depresiune, varianta lipsită de fanteziile anti-americaniste/anti-capitaliste. Sigur, statul ar putea să se retragă din economie și să lase ”firma” pe mâna patronilor, adică a celor care au habar cu ce se mănâncă managementul și economia, în general. N-o va face, știm cu toții. De altfel, mulți dintre voi nici nu concepeți o asemenea erezie.Investitorii refuză să-și mai pompeze banii în sisteme bugetare falimentare, iar statul social colapsează sub ochii noștri. Ca orice firmă privată, bugetul oricărui stat cunoaște o balanță cu bilanțul exact al situației. Dacă v-aș spune că statul trebuie condus ca o firmă, că doar cei care aduc plus valoarea sunt decidenții de drept asupra politicii bugetare și că privații sunt acționarii, exact ca în cazul unei societăți pe acțiuni, ați sări probabil în sus de indignare. Reflexul statului paternalist bântuie, încă, întreaga lume, nu doar societatea românească sau europeană.Dar dacă v-aș spune că bugetul statului nu este mult diferit de cel al unei familii? Împărțit pe veniturile care intră în casă și pe cheltuielile presupuse de gospodărie și de fiecare membru al familiei. Într-o familie tradițională, cei doi părinți sunt singurii care contribuie la bugetul familial. Odraslele, câte or fi ele, doar consumă. În clipa când copiii cresc, se întâmplă să primească bani de buzunar. Luăm un exemplu: copilul primește, să zicem, 100 de lei pe o anumită perioadă. Faptul că nu a mișcat un deget pentru câștigarea sumei primite, nu-i acordă, din senin, vreun drept de decizie sau de opinie asupra bugetului familiei – cum ar trebui distribuit, ce cheltuieli ar trebui făcute, cât ar trebui el să primească în plus bani de buzunar, etc. E o aberație ce poate fi admisă cu ușurință de către oricine. Cu totul altfel însă stau lucrurile, pentru cei mai mulți, când vorbim de familia extinsă. Să privim așa statul, din perspectiva bugetului comun tuturor cetățenilor. Brusc, ideea ca bugetarul să nu aibă vreun cuvânt de spus asupra fondurilor, pare inacceptabilă. Iar vehemența prin care se respinge această idee, ne dă măsura la care a ajuns coruperea responsabilității individuale. În locul acesteia a fost pusă pe piedestal responsabilitatea colectivă a statului. Cu alte cuvinte, haiducie sub girul legii: statul social ia de la cei care au mai mult și redistribuie către cei care n-au ”suficient”. Sau în cuvintele celui mai puternic om al lumii, Barack Hussein Obama: ”Vine o vreme când orice om bogat a câștigat destul”. Cât reprezintă ”destul”? Îți spune statul, el hotărăște asta prin impozitarea progresivă. Ce frumoasă formulă, nu? În fapt, e haiducie, sau, mai pe șleau, hoție în cel mai propriu sens al cuvântului. Atentat la proprietatea privată: banii câștigați prin muncă. În incompetența lor, socialiștii nu reușesc să înțeleagă un fapt ce ține de ciclul primar: fiind vorba de o impozitare procentuală, cel ce are mai mult inevitabil va contribui cu mai mult, deci impozitarea progresivă nu-și are sensul, nici în logică fiscală, nici morală. În schimb, cota unică pentru toți cetățenii include ambele sensuri. E atât de simplu de înțeles, încât te întrebi dacă e vorba doar de incompetență, ca să folosim un eufemism, sau pur și simplu de nemernicie populistă.De ce bugetarii nu sunt contribuabili reali? Dacă vom scăpa de acest sofism, avem șanse să înțelegem economia, derapajele ei prin jocurile intervenționiste și cheltuielile exorbitante, numite adesea investiții ale statului pentru impulsionarea unui sector, eradicarea șomajului, etc. și, cel mai important, ne vom debarasa de mentalitatea asistatului social. Iar de aici, putem vorbi de o economie pe cale de însănătoșire. Pentru că, să fie limpede: economie egal capitalism. E o sinonimie perfectă. Economiștii de factură socialistă nu vor fi în stare vreodată să demonstreze cu pixul pe hârtie validitatea măsurilor dorite, sunt corigenți ”cum laude”. Sigur, unii primesc Nobel-ul, dar nu e nimic de mirare aici. Alții primesc prestigioasa recunoaștere pentru meritele promovării păcii în lume, făcând exact contrariul. Coșmelia tot are să cadă, doar că ia ceva timp. Socialismul sapă la rădăcina moralității (responsabilitate, muncă, asumarea eșecului personal etc) precum cancerul: insidios. Sigur, până una, alta tot e bine că avem cine să ne indice măsurile necesare redresării. Cum spunea cineva: piromanii sunt chemați să stingă focul. Aceiași incompetenți care ne-au adus aici opinează asupra soluțiilor și decid asupra proprietății (banilor) altora.Dar să revenim la întrebarea noastră: sunt bugetarii contribuabili cu adevărat? Ne ajutăm din nou de exemplul familiei: mai multe persoane se înfruptă din același buget. Presupunem următoarea scenă: copilul primește bani de buzunar, iar părintele îi spune: îți dau 100 de lei, însă îți voi reține 10 lei, pentru că trebuie să contribui la bugetul familiei… Este el, realmente, un contributor? Aduce el o plus-valoare? Situația stă aidoma în cazul salariului brut și net în sectorul bugetar. Singurii contribuabili reali sunt privații. Iar aceștia, culmea, sunt cei pe care se pune șaua mereu. Ei bine, stop joc. Investitorii nu mai vor să dea bani celui mai prost manager din istoria economiei de piață. Bursele se prăbușesc una după alta. Istoria, ca de obicei, nu mai are răbdare cu nătângii și face ce știe mai bine: se repetă.Între timp, vânătoarea de aur a început. Soros scapă de tot ce are și investește în minele africane de platină și paladiu… Iar noi vorbim în continuare de dreptul la asistență socială. Întreb: dublat de ce obligații? Drepturile omului pot fi înmulțite sau reduse, în funcție de gradul intervenționismului statal în intimitatea individului. Nu există cu adevărat decât drepturile naturale: la viaţă, la integritate corporală, la libertate personală. Nici o entitate supra-individuală (recte, statul) nu poate inventa alte drepturi, decât abuziv. După un secol și ceva de socialism, capitalismul, cu o zestre de 400 de ani, își reclamă statutul de unic sistem economic valid. Va fi dureros, dar pentru asta mulțumiți celor care ne-au învățat că statul trebuie să fie în tot și în toate, că el e dator să ne poarte de grijă, chiar cu prețul încălcării proprietății altora – finanțele celor înavuțiți ”suficient”. Socialismul ține de înțelegerea cea mai joasă a realității, un simplu reflex pavlovian al intervenției ”divine” statale, atunci când lucrurile se împut.Drepturile suplimentare – privilegiile – se câștigă. Nu vin în dar. Trebuie să dovedești că meriți ceva în plus. Dreptul de vot, spre exemplu, ar trebui acordat doar celor care aduc plus-valoarea, contribuabililor reali, nu fictivi, cum sunt bugetarii și asistații, pentru că a vota înseamnă a decide asupra bugetului țării. Doar primii votează în cunoștință de cauză și doar ei au dreptul să opineze cu privire la soarta bugetului de stat. Restul votează în funcție de promisiunile electorale. Fiecare își alege placa cea mai dulce urechilor sale.
Piromanii vor să stingă focul
ULTIMELE ȘTIRI