PRE-TEXT LA LECTURĂ – Întrebarea care a ros generații întregi: ”Unde se duc rațele când îngheață lacul?” VOI ȘTIȚI?

Imaginile dezolante cu rațele căutând mâncare pe o peliculă de apă cvasi-înghețată sunt luate din parcul central, în urmă cu patru zile, numărul de zile petrecute în derivă de Holden Caulfield înainte de a ajunge acasă. Tabloul de pe lac mi-a evocat una dintre scenele cele mai simpatice ale literaturii americane a puberilor. Așa s-a născut acest pre-text la lectură.[slideshow]Cartea lui J.D. Salinger, ”The Catcher in the Rye”, a fost două decenii la rând pe primul loc în topul celor mai cenzurate publicații din Statele Unite. Criticile vizau limbajul vulgar și atitudinea negativist-defetistă. S-a opinat chiar că ar încuraja viciile și un comportament imoral, antisocial. Începând cu anii ’80 însă avea să devină a doua operă studiată în licee.Publicat în 1951, „De veghe în lanul de secară” s-a impus imediat ca un roman cult al literaturii americane a secolului XX. Autorul a refuzat categoric ecranizarea cărții sale; în 1981, autorul unei tentative de asasinat asupra președintelui american Ronald Reagan declara că este obsedat de cartea lui Salinger. Cu doar un an înainte, în 1980, un exemplar al romanului a fost găsit asupra asasinului lui John Lennon, care ar fi declarat că el este ”cel ce stă de veghe în lanul de secară” – probabil considera că prin uciderea simbolului hippie salva adolescenții obsedați de muzică, droguri și lipsiți de orice perspectivă responsabilă asupra vieții.Holden, personajul principal al cărții, un adolescent ce pare că a scăpat hățurile asupra propriului destin, mărturisește spre finalul lecturii: ”în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.””De veghe în lanul de secară” descrie zbuciumul existențial, angoasele, frustrările, alienările adolescentui de 17 ani pe nume Holden Caulfield. Pe picior de a fi exmatriculat încă o dată de la un nou liceu, acesta se decide să petreacă trei, patru zile singur într-un New York înghețat de decembrie 1949, înainte să ajungă acasă și să le trântească părinților vestea.J.D. Salinger reușește să ipostazieze excelent limbajul adolescentului anilor ’50, dar și nervul, irascibilitatea, frivolitatea și capacitatea redusă de concentrare susținută a adolescentului clasic din orice epocă.Holden este un puști debusolat, marcat de eșecuri pe toate planurile, problematizările sale puerile indică precis nesiguranța și inadaptabilitatea sa într-o lume resimțită ostilă. Pe scurt, alienarea adolescenței. Una dintre cele mai simpatice, haioase și celebre secvențe este cea a lacului înghețat din Central Park și rațele care-l populează. Marcat de eșecuri pe toate planurile, adolescentul Holden tratează totul cu detașare iresponsabilă, în schimb se arată cât se poate de preocupat de soarta rațelor sălbatice: ”Oare unde se duc rațele când îngheață lacul?” Întrebarea îl frământă, ca și când aflarea unui răspuns ar putea eclipsa subit toate probleme sale reale. Și-o repetă în gând, dar o ridică și taximetriștilor cu care se plimbă noaptea târziu prin New York.”Locuiesc la New York şi mă gîndeam la lacul din Central Park, de lîngă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc îngheţat cînd m-oi întoarce acasă şi, dac-a îngheţat, ce s-au făcut raţele? Mă întrebam unde se duc raţele cînd îngheaţă tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia şi să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur şi simplu într-altă parte.”Aflat într-un prim taxi, încearcă să dezbată cu șoferul problema care-l măcina, dar nu-i reușește.”― Ascultă, ştii raţele alea de pe lac, la ieşirea dinspre sud a parcului? Lacul ăla mititel? Spune-mi, nu cumva ştii unde se duc raţele cînd îngheaţă apa? Nu cumva ştii? Îmi dădeam seama că există o şansă la un milion să ştie. S-a întors şi s-a uitat la mine ca la un nebun.
― Ce te-a apucat, amice? mi-a zis. Vrei să-ţi baţi joc de mine?
― Nu. Voiam să ştiu, asta-i tot.”Discuția se încheagă însă într-un al doilea taximetru, chiar dacă șoferul pare ursuz. Acesta e în același timp intrigat de dilema adolescentului.”În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu şoferul. Îl chema Horwitz. Era mult mai simpatic decît primul. Şi m-am gîndit că el poate ştie ce s-a întîmplat cu raţele.
― Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lîngă lacul din Central Park? Acolo la ieşirea dinspre sud a parcului?
― Cum? Ce?
― Balta. Balta aia mititică, unde sînt raţele. Nu se poate să n-o ştii.
― A, da. Şi ce-i cu asta?
― Păi, ştii raţele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva ştii unde se duc iarna?
― Unde să se ducă, cine?
― Raţele. Nu cumva ştii? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau zboară singure spre sud sau într-altă parte?
Horwitz s-a întors şi s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.
― De unde naiba să ştiu? mi-a răspuns. De unde naiba să ştiu o tîmpenie ca asta?
― Te rog nu te supăra, i-am zis.
Se supărase sau, mă rog…
― Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.
Am hotărît să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discuţia. S-a întors din nou către mine şi mi-a spus:
― Peştii nu se duc nicăieri. Rămîn acolo unde sînt. În păcătoasa aia de baltă.
― Bine, dar cu peştii e altceva! E o mare deosebire. Peştii-s peşti. Eu vorbesc de raţe, i-am explicat.
― Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz.
De cîte ori vorbea, părea supărat pe ceva.
― Iarna-i mai grea pentru peşti decît pentru raţe, ce Dumnezeu! Gîndeşte-te! Ce Dumnezeu!
Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:
― Bine, dar ce fac toţi, peştii şi celelalte vietăţi, cînd îngheaţă lacul bocnă şi vin oamenii să patineze pe el?
― Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? se răsti Horwitz la mine. Rămîn acolo unde sînt, ce Dumnezeu, nu înţelegi?!
― Dar nu se poate să nu simtă gheaţa. Nu se poate să n-o simtă.
― Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.
Se enervase atît de rău, încît mi-era teamă să nu intrăm cu maşina într-un stîlp sau mai ştiu eu ce.
― Stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi, ce Dumnezeu! Îngheaţă într-o anumită poziţie şi rămîn aşa toată iarna.
― Da? Şi atunci ce mănîncâ? Vreau să spun, dacă sînt prinşi în gheaţă nu mai pot înota să-şi caute hrană, şi tot restul.
―Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înţelegi? Trupul lor îşi trage hrana din ierburi şi rahaturile alea care se găsesc în gheaţă. Au porii deschişi tot timpul.
Aşa sînt ei făcuţi. Înţelegi? Şi din nou se întoarse să se uite la mine.
― Aha, i-am spus.
Am renunţat să mai discut. Mi-era teamă ca nu cumva să facă zob blestemata lui de maşină. Şi pe urmă, era atît de susceptibil, încît nici nu era plăcut să discuţi cu el.
― N-ai vrea să opreşti să bei un pahar cu mine? l-am întrebat.
Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gîndea la peşti. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul de simpatic şi de amuzant.
― N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, cîţi ani ai? De ce nu eşti acasă în pat?
― Nu mi-e somn!
Cînd am coborît în faţă la „Ernie” şi am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre peşti. Era clar că problema îl frămînta.
― Ascultă, spuse, dac-ai fi fost peşte, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i aşa? Este? Doar nu-ţi închipui că toţi peştii mor ― aşa, de cum vine iarna!”
― Nu, dar…
― Ai dreptate! Nu mor! spuse Horwitz, demarînd ca din puşcă şi dispărînd în noapte…”