O mai fi apărut indicată pe undeva, dar eu n-am picat cu ochii pe ea. Există O SINGURĂ soluție elegantă pentru a împăca două tabere atât de puternic antagonizate, cu accente fundamentaliste de ambele părți, pe principiul: ”cine nu gândește ca noi, e bătut în cap”.
Una singură: ELIMINAREA statului din chestiuni private, aici de-a dreptul intime. Reglementarea abuzivă a relațiilor dintre persoane responsabile, înzestrate cu conștiință și liber arbitru, este cea mai profundă intruziune și cea mai toxică victorie a statului asupra cetățenilor săi.
Susțin fără să obosesc o clipă: pasul spre o civilizație mai înaltă se va face abia atunci când vom fi înțeles deplin că statul este terțul interpus, terțul care trebuie exclus din relațiile interpersonale de natură PRIVATĂ, spre a rămâne doar cu simplu rol de garant al contractelor cetățenești, nicidecum legiuitor cu titlu de MARE CÂRMUITOR al destinelor celor pe care ar trebui să-i slujească. Până nu facem acest pas, rămânem tributari mentalității totalitariste, cu zecile ei de chipuri și inflexiuni.
Suprastructura numită Stat ESTE Leviathanul. Nu mă îndoiesc de asta nicio secundă. Cele mai mari crime împotriva umanității s-au făcut sub oblăduirea acestuia. Priviți dezbinările de orice natură între clase sociale, naționalități, rase sau chiar sexe. Statul este în spatele lor, alimentându-le oportunist; el este cel care instrumentează populist scindarea. Problema democrației este statul, ACEST stat, care a eșuat în misiunea sa de a fi slujitor și garant al libertăților FIECĂRUI cetățean, nu doar al unei majorități: ”toți oamenii sunt creați egali, fiind înzestrați de către Creatorul lor cu drepturi inalienabile, printre care: Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”. Vă sună cunoscut? Dacă nu, suntem departe de acel prim pas.
Statul va continua să instige, să învrăjbească, folosind fără scrupule toate mecanismele de a cultiva ura, funcție de oportunitatea momentului. Pentru că doar așa poate conduce: ca ARBITRU părtinitor, direct interesat, chiar și când NU e cazul să arbitreze nimic… cum e relația privată și intimă dintre persoane responsabile, înzestrate cu conștiință și liber arbitru.
MIZA a rămas mereu aceeași, de-a lungul întregii istorii umane: acapararea PUTERII și extinderea ei prin (inevitabil) restrângerea progresivă a LIBERTĂȚILOR membrilor comunității. Și, nu de puține ori, statul a acceptat să joace rolul de instrument de coerciție în mâinile majorității, când populismul i-a servit pentru conservarea puterii.
Imediat ce libertatea individului a fost mutilată, vine rândul demnității persoanei. A accepta să-ți dicteze o mână de politruci vremelnici ce poți și ce nu poți să faci cu și din viața ta, înseamnă a nu-ți prețui suficient unicitatea propriului destin, a fi nedemn de el, chiar acceptând că nu e decât un scurt interval închis – haltă în neant – numit, pompos și pentru a ne simți mai bine, VIAȚĂ. Pentru că rămân la părerea că viața adevărată e în altă parte, deși înțeleg viziunea și patosul vitriolant din reacțiile celor ce nu împărtășesc accepțiunea creștină asupra lumii. Le înțeleg mult prea bine, chiar dacă m-am dezis demult de ele, din rațiuni pe care nu le desfășor aici.
Din păcate, am rămas captivi într-o viziune bizantină a conviețuirii statului cu biserica. Nu doar statul trebuie să se scuture de biserică, ci biserica înainte de toate, cu asupra de măsură, trebuie să se scuture de stat, dacă vrea să-și desăvârșească potențialul filantropic și chemarea sacerdotală autentică. Statul/Puterea arbitrară a acelor impostori politruci, de care pomeneam, o corupe și-i mutilează misiunea înscrisă în ADN-ul învățăturilor sale.
Revenind, conviețuirea armonioasă e un bastion în calea singurătății, durerii, dramei, depresiei, bolii și bătrâneții. Finalmente, e cel mai dezirabil și consolator refugiu în fața tragediei morții. A ”strânge rândurile” în fața morții nu poate fi un ”drept” rezervat doar unora, acordat arbitrar de către un terț investit de o majoritate numerică. Vorbim de vieți private aici, de universuri intime, de destine cu nimic mai prejos ca ale altora. Să vrei să reglementezi viața altuia după chipul și asemănarea ta, chiar dacă deții toată dreptatea din lume, e simptom de micime sufletească, nicidecum de vocație hristică (”Fiți ca frații!”).
Acestea fiind spuse însă, valul de ură, etichetări/demonizări (”naziști”), insulte și ironii ”fine” împotriva LIBERTĂȚII de exprimare a celor ce vor să voteze, adică să dispună de viziunea, opinia și libertatea lor așa cum consideră de cuviință, mă scârbește cu nimic mai puțin ca încercarea de a reglementa viețile altora prin brațul de fier al statului.
Las câteva rânduri splendide din Fernando Pessoa (”Cartea neliniștirii”), în speranța că pot induce mai mult calm, zilele acestea, în ambele tabere:
”M-am născut într-o vreme când mai toţi tinerii îşi pierduseră credinţa în Dumnezeu, din acelaşi motiv din care părinţii lor o avuseseră – fără să ştie de ce. Atunci, cum spiritul uman tinde în mod firesc să critice fiindcă simte, şi nu fiindcă gândeşte, mai toţi aceşti tineri au ales Umanitatea ca pe un soi de substitut al lui Dumnezeu. Însă eu aparţin, totuşi, acelei specii de oameni care se situează întotdeauna la marginea speciei lor, care nu văd doar mulţimea apartenenţei lor, ci şi uriaşele spaţii existente alături.
Iată de ce eu nu l-am abandonat pe Dumnezeu atât de decisiv ca ceilalţi, nici n-am acceptat vreodată ideea de Umanitate. Consideram că Dumnezeu, fiind improbabil, poate să existe; astfel El putea să se facă şi adorat; cât despre Umanitate, fiind o simplă idee biologică şi nesemnificând altceva decât o specie animală umană, aceasta nu era mai demnă de adoraţie decât oricare altă specie animală…
Aşa că, neştiind cum să cred în Dumnezeu şi neputând să cred într-o turmă de animale, eu am rămas, cum s-a întâmplat şi cu alţii aflaţi la liziera mulţimii, la acea distanţă pe care toată lumea o numeşte în mod obişnuit Decadență. Decadența înseamnă pierderea totală a inconştienţei; fiindcă inconştienţa este chiar temelia vieţii. Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.”
În cazul în care aveți impresia că ați înțeles, vă îndemn să recitiți, măcar încă o dată.