Bugetul general consolidat a cheltuit în primele nouă luni din 2015, 8 miliarde de lei pentru dobânzile la credite şi doar 7,6 miliarde de lei pentu cheltuielile de capital (investiţiile din buget). Cheltuielile cu dobânzile au ajuns mai sus decât cheltuielile cu investiţiile bugetului care merg în principal în infrastructură, dar există încă o satisfacţie generală că datoria României este mică, ca procent din PIB, sub 40%. Aşadar, există încă spaţiu pentru îndatorare.
Să ai investiţii din buget care să fie sub cheltuielile cu dobânzile, asta i se poate întâmpla unui stat falimentat sau în curs de faliment. În vremea marii crize a fost calculat un prag de dobândă peste care un stat care se împrumută îşi netezeşte singur drumul spre Iad – în sensul că bugetul nu va putea suporta povara dobânzilor: 7%.
România nu este, tehnic, nici pe departe în situaţia unui stat în faliment şi se împrumută la dobânzi bune. Dar cu ce-l ajută pe un om sărac dintr-un cartier sărac să ştie că are bani şi pentru pâinea de mâine, iar dacă nu are se împrumută la vecini „cu o dobândă bună”, când visul lui este să plece într-un alt cartier cu verdeaţă şi linişte? Omul nostru nu este în „faliment”, dar nici bani să pună în puşculiţa care l-ar putea ajuta să-şi vadă visul nu are. Care va fi viitorul lui decât acela a unui perpetuu vis?
TEXT INTEGRAL pe zf.ro