Să ne cunoaștem regaliștii

Uite că am avut ocazia zilele acestea să aflăm și noi cine sunt monarhiștii fruntași ai țării: nimeni alții, decât socialiștii de azi, comunistoizii de ieri. (R)USL-așii și întreaga pleiadă de presari abitir de stângă. Tot e bine, mai vedem, încă o dată, histrionismul progresist la lucru: azi cu Che Guevara, mâine cu Maiestatea Sa. Parcă-l auzim aievea pe Bernard Shaw: ”Socialismul este acelaşi lucru cu comunismul, numai că e mai englezesc”.Dar să plonjăm în chestiune:Suntem în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, însoțit de premierul Petru Groza, prezintă regelui un manifest privind abdicarea şi-l roagă să-l semneze în 30 de minute. Unii susțin că ar fi semnat sub amenințarea pistolului. Prostii. O spune însuși Mihai, regele de atunci:
”După ce mi-am depus semnătura, Groza s-a lovit peste buzunar, unde era un pistol şi mi-a zâmbit grosolan: Nu mi-aş fi dorit o repetare a sorţii lui Antonescu.”Cu alte cuvinte, Groza avea oarece temeri că va întâmpina o rezistență. Un amănunt care ne spune multe despre jocul de nervi din acea dimineață. Tânărul rege a cedat ușuralnic și a preferat, precaut, pasul înapoi. Ați auzit de opunerea vreunei rezistențe? Eu unul, nu. Doar că: ”n-a avut de ales”. Un mare om de stat… pentru vremuri bune. În rest, vă descurcați voi cu sovieticii.”Nu am vrut să mă agăţ de putere cu preţul unor vieţi nevinovate şi am semnat manifestul.” Regele Mihai afirmă că i s-ar fi pus în vedere fie abdicarea, fie uciderea a sute de studenți arestați în timpul unei manifestații anticomuniste. O fi fost, n-o fi fost așa? După război, mulți regi se arată. Dar chiar să fi fost așa, ce desprindem de aici: în timp ce zeci de tineri se opuneau infiltrării comuniste, regele – ”neavând de ales” – face loc acestei ciume roșii. Și nu era prima mișcare de acest fel. Nu a mișcat un deget împotriva instaurării guvernului Groza la 6 martie 1945, iar Uniunea Sovietică l-a decorat pentru cumințenia sa cu Ordinul Victoriei.Regele George al VI-lea al Marii Britanii l-a sfătuit să nu abdice, doar să părăsească România în cazul în care i-ar fi fost amenințată viața. Dar regele nostru a ales altfel. O alegere singulară în tot estul Europei.Simeon al II-lea al Bulgariei a ales fuga din ţară, tocmai pentru a nu semna un posibil act de abdicare.Petru al II-lea al Iugoslaviei, fiul prinţesei Maria de România, s-a opus Germaniei naziste. A fost proclamat major la 17 ani şi a luat parte la lovitura de stat susţinută de britanici, pentru că regentul prinț Pavel dorea aderarea la Pactul Tripartit de la 25 martie 1941. După ce a fugit din Iugoslavia, a luptat ca pilot în RAF, fără a abdica vreodată. Astfel, Casa Regală a Iugoslaviei nu a fost abolită.Așa cum au subliniat deja și alți colegi de presă ”băsescieni”, după cum îi place corului socialist-liberal de ”gândire în bloc” să hulească, adevărul este că regele Mihai al României a fost singurul rege din Estul Europei care a abdicat. România a fost cedată legal comuniștilor.Un monarh este ales pe viață tocmai pentru a cârmui destinul poporului, nu pentru a-l gestiona secvențional, pe durata unui mandat. Unui monarh i se predă viața și destinul poporului și i se cere în schimb același lucru: să-și dedice viața și să-și identifice destinul cu cel al supușilor săi. Trăiesc sau mor împreună. Nimic din toate acestea la Mihai: a abdicat ca într-un contract social, o pură demisie. Nicio urmă de identificare a destinelor – în timp ce regele pleacă, poporul său rămâne aici, să pătimească sub sovietici. Vorbim de un Rege, nu de un simplu șef de stat, care pleacă la ale sale, după terminarea mandatului cu care a fost învestit. Mă repet, monarhii sunt învestiți pe viață, fapt pentru care această învestitură totală, cere o identificare fără rest cu destinul credincioșilor săi supuși, care l-au acceptat ca pe cârmuitorul lor pe viață.În ceea ce-l privește pe Traian Băsescu, dincolo de derapajele de exprimare corozivă, avem de-a face cu cel mai abil politician post-decembrist al României. I-a servit la micul-dejun pe toți cei care i-au stat în cale. E animalul politic prin excelență. Cu toate acestea, tendința generală a opozanților civili sau politici este de a crede că președintele a făcut o gafă, sau că pur și simplu e de un cretinism patologic, după cum pune diagnosticul Cristian Tudor Popescu. Rămâne să descifrăm sensul acestei ”ieșiri” în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.Mai țin să reamintesc telegrafic două chestiuni, poate unii vor să mediteze:1. Recent, Cristian Tudor Popescu își dădea cu părerea despre nunta regală de la de la Buckingham, pe care o vedea ca pe o alianță ”între o pisi și un plăvan”. Atât a reușit să înțeleagă din simbolistica regalității la început de secol XXI. Acum, este pătruns de respect solemn față de monarhie.
2. Fost comunist, cum se auto-intitula, Traian Băsescu a avut tăria să-i replice rusului tocmai în Parlamentul European:
”Vă rog să notați că România nu are niciun fel de experiență în anexarea altor state.”Rămâne de văzut cine este cameleonul în toată povestea aceasta. În tot cazul, suntem departe de sângele albastru, atât de departe, încât vorbele împăratului Vespasian (“Un împărat trebuie să moară în picioare”) rămân și astăzi, se pare, pentru foarte mulți, un non-sens: ”n-a avut de ales”. Întotdeauna suntem puși în fața unei alegeri. De altfel, regele de atunci a ales. Pentru sine.Am rămas incapabili de gesturi totale, depline, un popor al jumătăților de măsură. Tot ce atingem se transformă în kitsch. Am importat sânge albastru și l-am tulburat. Îl înțelegem dacă dorește să dezerteze de la datorie. În fond, nu e decât un biet rege.