În lumea universitară clujeană s-a distins ca reputat istoric, epigrafist şi arheolog, specialist în istoria Daciei de dinainte şi de după cucerirea romană.
A fost fiul lui Constantin Daicoviciu, academician, rector al Universităţii din Cluj în perioada 1957-1968.
Istoric eminent la Alma Mater Napocensis
Hadrian Daicoviciu s-a născut la Cluj în ziua de 11 octombrie 1932. A urmat clasa primară la Şcoala de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală de fete din Cluj, iar clasele II şi IV la Şcoala de Aplicaţie de pe lângă Şcoala normală de fete din Sibiu.
Ulterior s-a înscris la cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr” din localitatea sus menţionată, dar nu a rămas aici decât până la revenirea din refugiu, fiind acceptat, ulterior, la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj (devenit succesiv Liceul de Băieţi nr. 3 şi Liceul „Emil Racoviţă”).
A absolvit Liceul în anul 1951, obţinând diploma de bacalaureat cu nota 10. Primii doi ani la Facultatea de Istorie (1951-1953) i-a urmat în cadrul Universităţii „V.I.Ulianov” din Kazan, iar ultimii doi la Universitatea „V. Babeş” din Cluj, beneficiind mai apoi de diplomă de merit.
În anul 1955 a fost numit preparator la Facultatea de Istorie-Filosofie, urmând, pe rând, toate treptele universitare: preparator principal (1956), asistent (1957), lector (1961), conferenţiar (1973), profesor universitar (1977).
Între anii 1961-1966 a funcţionat ca şi lector la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj, respectiv Oradea. La 15 noiembrie 1966 a fost numit şef al secţiei de istorie veche la Muzeul de Istorie al Transilvaniei pentru ca, la 1 ianuarie 1969, să devină director adjunct, respectiv director plin (februarie 1974).
A publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice de specialitate, fiind distins, pentru merite deosebite, cu importante distincţii pentru acea vreme: Ordinul Muncii Clasa a III-a (1967) şi Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971).
Teza de doctorat a susţinut-o în anul 1971 cu o lucrare intitulată: Dacia de la Burebista la cucerirea romană. Cartea a fost publicată ulterior la Editura Dacia din Cluj, fiind, chiar şi azi, o lucrare de referinţă.
În acelaşi registru se înscrie şi deja celebra sa sinteză Dacii care a fost tradusă inclusiv în limba poloneză. Domeniile sale de competenţă au vizat: civilizaţia dacică din secolele I î.e.n. – I e.n., structura societăţii daco-geţilor, dacii din Munţii Orăştiei, arta provincială romană, istoria Daciei Romane, istorie universală veche.
De-a lungul carierei sale universitare a participat la numeroase campanii de săpături arheologice (Grădiştea Muncelului şi Sarmisegetusa romană), dar şi la numeroase conferinţe ştiinţifice care i-au consolidat prestigiul academic atât pe plan naţional, cât şi internaţional: Ungaria (1959), Cehoslovacia (1960), Italia şi Austria (1963), Iran (1969), Köln (1969), Roma (1970), Belgrad (1972) etc.
Fiind vorbitor de mai multe limbi străine, dar şi un excelent cunoscător al limbilor clasice, Hadrian Daicoviciu s-a impus ca unul din cei mai deseamă specialişti pe istorie dacică şi romană care s-au format în ţara noastră în perioada de dinainte de 1989.
L-a contrazis pe Ilie Ceauşescu…
Un moment controversat al carierei sale l-a reprezentat, cu siguranţă, conferinţa din toamna anului 1983 organizată la Academia „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti. Întâlnirea respectivă i-a reunit pe toţi profesorii de istorie din cele trei mari centre universitare ale ţării.
Cu acea ocazie, Hadrian Daicoviciu a susţinut componenta romană în alcătuirea etnică a poporului român, intrând, astfel, în polemică cu Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, care, atunci prezida întâlnirea, susţinând caracterul dacic al poporului român.
Refuzând să cedeze în dezbaterea respectivă, Hadrian Daicoviciu a atras asupra sa o mare antipatie coroborată cu o serie de controale la Direcţia de Patrimoniu Cluj. Necazurile care i-au fost pricinuite atunci au avut un cuvânt hotărâtor în degradarea stării sale de sănătate. (vezi şi Ionuţ Ţene, De ce a murit istoricul Hadrian Daicoviciu, Napoca News, 21.11.2011).
În luna octombrie 1984, celebrul istoric a fost găsit mort în propria sa locuinţă de pe str. Emil Isac nr. 2. La fel ca şi tatăl său decedase în urma unui infarct miocardic.
Elogiindu-i activitatea, critica de specialitate a subliniat pe bună dreptate faptul că: Există anumite momente când, cu smerenie şi recunoştinţă trebuie să evocăm memoria unor personalităţi istorice şi culturale care au jucat un rol important în devenirea noastră, respectiv în păstrarea şi afirmarea identităţii noastre naţionale.