Prins cu lecţia neştiută de către colocutorul său Traian Băsescu, mult mai priceput în arta “dialogului politic”, Victor Ponta încearcă (prin candidatura la preşedinţie) să depăşească statutul de martor al spectacolului marii scene politice de la Cotroceni.
Lupta dintre cele două personaje politice a căpătat în ultima perioadă noi şi interesante valenţe, căci Traian Băsescu a trecut de la asumarea într-o manieră “personală” a relaţiei cu Victor Ponta, la un mod mult mai “detaşat” de raportare faţă de persoana primului ministru, transpus în luări de poziţie ce pot fi atribuite mai degrabă unui judecător decât unui co-participant la conducerea acestei ţări.
Cu toate acestea, punctul de inflexiune în toată această desfăşurare de evenimente politice pare să fi fost demult depăsit căci, odată cu debutul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, mesajul urii dintre premier şi preşedinte a atins cote extreme, fiind transmis pe toate canalele de “poluare informaţională” şi prin orice mijloc, fie el cât de puţin ortodox.
Secvenţa critică a căderii dialogului dintre cei doi protagoniști într-o zonă de unde nu mai este posibilă revenirea la normalitate a afectat viaţa politică românească sub toate aspectele ei, parazitând şi răsturnând orice prioritate de ordin strategic pe care ar mai fi putut să o aibă această ţară.
De altfel, prin implicarea într-un astfel de “dialog”, pe cât de neproductiv, pe atât de penibil, cei doi au ieşit total de sub autoritatea delegată pe care o primiseră de la poporul român. Acestuia din urmă, i-a rămas doar şansa de a lua act de realitatea politică actuală, fără a realiza goliciunea ruşinoasă a discursului politic ce caracterizează în fapt prezenta campanie electorală.
Această formă de acceptare viciată a realităţii devine o mentalitate colectivă, sub umbrela căreia adevăratele valori sunt destrămate, iar anormalitatea devine normalitate, justificată fiind doar printr-o libertate prost înţeleasă şi rău folosită.
Am ajuns să trăim clipe de-a dreptul apocaliptice, în care oameni politici decăzuţi se recomandă unii pe alţii ca fiind “ultimii oameni de bine” ce au rămas în acest spaţiu şi singurii care mai pot salva această ţară de la dezastru.
Cu toate acestea, minciuna disimulată ca adevăr spus pe jumătate pare să fie pe placul majorităţii românilor, care sunt gata să “se conformeze” şi cu ocazia alegerilor ce bat la poartă, alegând liber, dar neasumându-şi responsabilitatea alegerii făcute.
De îndată ce vor apărea – din nou – dramaticele efecte ale alegerilor făcute în faţa urnelor de vot, vina va fi, cel mai probabil, dată pe oricine, dar numai pe noi nu. Edenica justificare de tipul “şerpii de politicieni ne-au ademenit”, va fi din nou pe buzele românilor, explicându-se astfel mult prea prelunga interdicţie a accesului acestui popor la “pomul cunoaşterii” binelui şi răului în politică.